Amenințarea lui Verdi, Ucraina și diplomația coercitivă a Rusiei

Distopia romantismului rusesc

În ultimele săptămâni s-a scris despre Rusia lui Vladimir Putin aproape la fel de mult precum despre destrămarea Uniunii Sovietice, suficient chiar și pentru ca cei mai profani dintre observatori să înțeleagă atât caracteristicile diplomației și strategiilor rusești, cât și dinamica relațiilor dintre Washington și Moscova. Însă ceea ce atrage cel mai mult atenția este fenomenul reprezentat de un anumit segment al cetățenilor occidentali care au început să dezvolte un anume fel de admirație față de regimurile autoritariste precum este cel condus de președintele Vladimir Putin. Decadența morală, schimbările demografice, corectitudinea politică, căsătoriile între persoane de același sex sau declinul religios sunt pretextele folosite de cei care se regăsesc în strategiile și diplomația propuse de statul creat în jurul lui Putin. Patrick Buchanan, fostul consilier al președinților americani Richard Nixon, Gerald Ford și Ronald Reagan, consideră că America, și prin extensie restul lumii occidentale, a devenit o “națiune universală, multiculturală, multietnică, multirasială, multilingvă, al cărei avatar este Barack Obama” (P. Buchanan, 2011, Suicide of a Superpower: Will America Survive to 2025?) Occidentul, continuă Buchanan, a cedat în fața unei „revoluții sexuale și a divorțurilor facile, a promiscuității rampante, pornografiei, homosexualității, feminismului, avortului – înlocuindu-și valorile creștine cu valorile de la Hollywood”. Buchanan și restul occidentalilor care aderă la tezele lui, au ajuns să-l admire pe președintele rus pentru că el „luptă pentru valorile tradiționale și împotriva elitelor culturale occidentale”. Impresionat de folosirea de către președintele rus a spectacolului ortodox la evenimente publice, Buchanan crede chiar că „Putin încearcă să restabilească Biserica Ortodoxă drept busolă morală a națiunii, așa cum a fost cu 1.000 de ani înainte ca Rusia devină captiva ideologiei marxiste, păgână și ateistă” și că “Dumnezeu este de partea lui Putin în timp ce Occidentul este Gomora”.

Sursă foto: Patrick J. Buchanan Official Website.

            Buchanan și acoliții săi uită că Occidentul ‘decadent’ le permite să emită astfel de opinii în mod public, fără niciun fel de consecințe, în timp ce criticii regimului de la Kremlin, de la Anna Politkovskaya sau Serghei Magnitskiy până la Boris Nemţov sau Alexander Litvinenko, nu au fost la fel de norocoși, dizidența lor fiind pedepsită cu moartea. Intelectualii occidentali care acum se regăsesc în discursul și acțiunile lui Putin nu par a fi foarte interesați de realitate ci, mai degrabă, de o națiune imaginară, diferită și distinctă de propriile lor țări.

            Ceea ce spune Buchanan (și alături de el alți formatori de opinie, intelectuali sau pur și simplu persoane influențate de astfel de discursuri) este tradus și transpus de propaganda Rusiei în mesaje al căror unic scop este de a influența și altera dezbaterile politice și publice occidentale. Mai mult, acest tip de mesaje îi servește întru totul lui Vladimir Putin deoarece, dincolo de elementele descurajării militare pe care Occidentul, prin NATO sau prin inițiative proprii ale unor state membre, le desfășoară, Putin se teme cel mai mult de umbra democrației care plutește de ceva vreme la granițele Rusiei, coborând amenințător, din perspectiva Moscovei, asupra Ucrainei, Georgiei sau Moldovei. Iar astfel de mesaje de susținere occidentale sunt transformate în strategii menite să combată liberalismul occidental, criticat chiar de beneficiarii acestora.

            Putin îi citește și i-a așezat pe un piedestal înalt al culturii Rusiei, așa cum și merită de altfel, pe Dostoievski, Pușkin sau pe Cehov, dar nu îi vrea traduși în limba rusă pe William Yeats, François Villon sau pe Thomas Hobbes. Probabil că Ceaikovski, Şostakovici, Rahmaninov sunt printre preferații președintelui rus, însă Aida lui Verdi pusă în scenă la Odessa, într-un decor creat de scenariști occidentali și cu interpreți occidentali, este adevărata amenințare de care președintele rus se teme. Europenizarea Ucrainei, chiar și prin cultură, și înlocuirea normelor neo-ruse cu cele ale democrației occidentale reprezintă, de fapt, pericolul cel mai mare pentru Rusia lui Vladimir Putin. Nu războiul, nu politicile de îngrădire sau sancțiunile, nici cei 3000 de soldați americani repartizați pe flancul estic al NATO (care ar trebui să facă față unei armate de peste 150.000 de ruși!) sau scuturile anti-rachetă – acestea sunt, sau pot deveni, teme de negociere, de trasare de noi linii roșii, de noi înțelegeri oficiale sau informale – ci conștientizarea ucrainienilor că există și viață dincolo de Moscova revanșardă, iar Rahmaninov poate coabita oricând în același spectacol cu Verdi. Spectrul excepționalismului de sorginte vestică și al unei potențiale democrații autentice în Ucraina este ceea ce îl deranjează mai mult pe Putin și îl determină să fie atât de hotărât în crearea unui ‘cordon sanitar’ care să ‘protejeze’ Odessa – orașul poliglot, multicultural și un adevărat mozaic religios – de influența occidentală.

            Putin vrea Ucraina, dar nu de tot și nu pe toată

            În timp ce liderii ruși își contemplau opțiunile prin care ar putea contracara influența Statelor Unite, Vladimir Putin a spus o glumă care a circulat o vreme în cercurile guvernamentale ruse. Valery Gerasimov a găsit-o deosebit de potrivită contextului: „Un ofițer  pensionat îl întreabă pe fiul său dacă i-a văzut pumnalul. Fiul răspunde că a dat pumnalul la schimb pentru un ceas. Bine, arată-mi ceasul, spune tatăl. Și dacă bandiții vin mâine la noi să mă omoare pe mine, pe mama ta și pe frații – și să-ți violeze sora – ce le spui? ‘Bună seara, este ora 12:30, ora Moscovei?’” După o scurtă pauză, Putin a spus “Nu vrem ca asta să se întâmple [Rusiei]”.

Sursă foto: Sputnik Armenia.

            Pentru Gerasimov, Rusia trebuia să folosească pumnalul pentru a-și proteja interesele. „A fost o glumă foarte relevantă, bună, cu un înțeles profund”, a reflectat mai târziu Gerasimov. Analizând următorii pași ai Rusiei, Gerasimov a apelat la unul dintre scriitorii săi preferați: un teoretician militar rus pe nume Georgii Isserson, pe care l-a numit „profetul patriei”. Isserson a susținut în cartea sa din 1940 “Новые формы борьбы (Noi tipuri de luptă)”, sau în cea tradusă și în limba engleză, “The Evolution of Operational Art” (2013), că „războiul, în general, nu este declarat. Pur și simplu începe cu forțele militare deja angajate.” Isserson a văzut Primul Război Mondial – care mai întâi a fost anunțat și abia apoi au fost mobilizate capabilitățile militare – drept o anomalie. „Mobilizarea și concentrarea nu fac parte din perioada de după debutul stării de război, așa cum a fost cazul în 1914, ci mai degrabă au loc cu mult înainte, dacă se poate într-un mod cât mai discret.” Cu alte cuvinte, războaiele au fost purtate și adesea câștigate cu mult înainte de începerea ostilităților formale. Gerasimov credea că Rusia a plătit un preț mare ignorându-l pe Isserson. Simțea că acum era timpul ca Rusia să răspundă – să îmbrățișeze o nouă formă de război pe care Statele Unite o adoptaseră deja.

            În noaptea de 22 februarie 2014, în aceeași zi în care președintele ucrainean Viktor Ianukovici a fugit în Rusia, președintele Vladimir Putin a convocat o întrevedere care a durat toată nopatea cu șefii de securitate ruși de rang înalt pentru a discuta situația din Crimeea. Câteva zile mai târziu Rusia avea să anexeze Crimeea, operațiunea încheindu-se în mai puțin de două săptămâni – mai puțin decât avuseseră nevoie SUA și aliații să își stabilizeze amprenta în Irak (Seth G. Jones, “Three Dangerous Men”, 2021). Anexarea ilegală a Crimeei a fost un succes spectaculos pentru Rusia. Gerasimov și alți lideri militari ruși s-au bazat pe forțele de operațiuni speciale (spetsnaz) – nu pe unități convenționale – făcând din această invazie o campanie de război asimetric prin excelență. Pe 24 februarie 2014, cu ajutorul Moscovei, consiliul orășenesc din Sevastopol a numit primar un cetățean rus. Nu au existat ciocniri între forțele convenționale ruse și ucrainene. A fost un exemplu de manual al axiomei lui Sun Tzu: „A supune inamicul fără a lupta este punctul culminant al îndemânării” (Sun Tzu, “Arta Războiului”).

            Pentru Rusia lui Vladimir Putin, Ucraina are, pe lângă așa-numitul rol de zonă tampon între NATO/Occident și Moscova, și o importanță pecuniară semnificativă. Elitele ruse și partenerii ucraineni ale acestora aproape au monopolizat comerțul cu gaze, permițând ca un procent din gazul furnizat ieftin pe piața internă ucraineană să fie reexportat la prețuri internaționale mai mari, ambele părți împărțind veniturile. În plus, elitele rusești dețin proprietăți importante în Crimeea. S-a spus că Putin însuși ar fi fost beneficiarul final al vânzării de către regimul ucrainean pro-rus al lui Leonid Kucima către o bancă din Moscova (Vneshtorgbank), pentru 15 milioane de dolari, a celebrei Dacha nr. 1 (numită și Glitsynia sau Wisteria), o proprietate de aproximativ 20 de hectare, situată pe coasta Crimeei, lângă Ialta.

            Mai mult, în regiunile de est și de sud ale Ucrainei, producătorii de arme ruși și ucraineni colaborează pentru a produce și exporta, din portul Oktyabrsk din Odessa, echipamente militare pentru Siria, Algeria, India, Vietnam și nu numai – doar în 2012, Rusia a exportat arme în valoare de 17,6 miliarde de dolari (Karen Dawisha, “Putin’s Kleptocracy”, 2014). Liderii regionali și naționali ruși și ucraineni sunt angrenați într-o rețea în care avantajele sunt reciproce. Din partea rusă, conform unui studiu detaliat al „Rețelei Odessa” (Tom Wallace și Farley Mesko, “The Odessa Network: Mapping Facilitators of Russian and Ukrainian Arms Transfer,” C4ADS, September 2013), sunt companii legate atât de Igor Levitin, care a fost ministru rus al transporturilor între 2004-2012, și apoi de consilier personal al lui Putin, cât și de Serghei Chemezov, șeful Rosoboroneksport și un aliat cheie al lui Putin.

            Rusia are interese reale și profunde în această regiune care nu sunt compatibile cu o relație mai strânsă între Ucraina și UE sau SUA, iar atitudinea conducerii Rusiei față de această regiune este construită în sensul păstrării status quo-lui rețelei financiare deja construită. Aceste interese includ o lungă istorie de colaborare națională, precum și interesele personale ale liderilor cheie ruși. După cum spune Lev Gudkov, directorul Centrului Levada, „Putinismul este un sistem de utilizare descentralizată a instrumentelor instituționale de coerciție… deturnate de anumite grupuri de interes și folosite pentru îndeplinirea intereselor lor private, de grup de clan.”

            Din punct de vedere geografic, anexarea Crimeei este exact ceea ce și-a dorit Putin și sistemul creat în jurul lui. Asistența guvernelor separatiste din estul Ucrainei costă Rusia aproximativ 4 miliarde de dolari pe an. Crimeea aproximativ jumătate din această sumă. În multe privințe, Putin a adus deja Ucraina exact acolo unde a dorit. Chiar dacă nu este statul-client pe care și l-ar fi dorit, țara este în mare măsură paralizată între Est și Vest, ceea ce este, probabil cel mai bun rezultat pe care președintele rus l-a putut obține, fără a depune prea mult efort. Nu există nicio perspectivă realistă ca Ucraina să adere nici la NATO, nici la UE într-un viitor apropiat. Anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia în 2014 i-a permis Kremlinului să supravegheze cine face și ce face în Marea Neagră. Iar politica disfuncțională post-revoluție a Ucrainei nu este o sursă de inspirație pentru rușii care se întreabă despre propriul lor viitor. Așadar, restul teritoriului ucrainean nu reprezintă un scop în sine, urmărindu-se doar controlul prin forțe politice fidele Kremlinului și prin influența media, iar una dintre persoanele care au servit acest scop a fost Viktor Medveciuc, fost șef de cabinet al președintelui Leonid Kucima. „Relația noastră s-a dezvoltat de peste 20 de ani. Nu vreau să spun că a exploat acea relație, dar ați putea spune că a făcut parte din arsenalul meu politic”, a declarat Medveciuc în 2021, într-un interviu pentru Time.

Vladimir Putin și Viktor Medveciuc. Sursă foto: pagina oficială a Administrației Prezidențiale, Президент России.

La rândul lui, Putin ar putea spune același lucru despre Medveciuc. Vocea principală a intereselor Rusiei în Ucraina, partidul politic al lui Medveciuc – Platforma de opoziție-Pentru viață – este cea mai mare forță de opoziție din parlament, cu milioane de susținători. În lipsa războiului, una dintre cele mai bune căi pe care Putin le avea la dispoziție pentru a influența Ucraina era prin Medveciuc, partidul său politic și instituția media creată de acesta. Însă în ultimul an partidul a fost pus sub investigație iar Viktor Medveciuc a fost acuzat de trădare în mai și plasat în arest la domiciliu la Kiev. Recent SUA l-au acuzat pe el și pe aliații săi că ar complota organizarea unei lovituri de stat cu ajutorul armatei ruse. Mai mult, guvernul ucrainean a început prin a interzice canalele sale de televiziune, privând Rusia de punctele sale de propagandă din țară. Cu Medveciuc ieșit din peisaj și cu partidul său în cădere liberă în sondaje, Kremlinul a rămas fără unul dintre instrumentele esențiale prin care influența Ucraina prin politică, media sau manipulare.

            Hamlet în regie americano-rusă

Președintele rus Vladimir Putin și președintele SUA Joe Biden își strâng mâna în timpul întâlnirii lor de la „Villa la Grange” din Geneva, Elveția, la Geneva, 16 iunie 2021. Sursă foto: ABC News.

            A fi sau a nu fi…război – este întrebarea hamletiană la care se caută răspuns și ce va fi, cel mai probabil, pusă în scenă de Washington și Moscova.

            Rămas fără instrumentul principal al propagandei și subversiunii în Ucraina, este posibil ca președintele Rusiei să fi luat în considerare și varianta războiului clasic, însă această variantă ar putea fi ultimul resort la care apelează Putin, conștient fiind că un atac asupra Ucrainei i-ar eroda serios suportul populației. Într-un interviu din 28 ianuarie pentru presa din Rusia, despre criza din Ucraina, Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, a spus: „dacă depinde de Federația Rusă, nu va fi război”. El a sugerat, de asemenea, că există „sâmburi de raționalitate” în răspunsurile formale ale SUA și NATO la cererile Rusiei. Însă, spre deosebire de momentul Ucraina 2014, în 2022 Rusia și-a comasat la vedere trupele convenționale, face exerciții militare în Belarus și la granița cu Ucraina, într-un mod aproape ostentativ, lasă o lume întreagă să înțeleagă că e dispusă să se angajeze militar dacă “va fi provocată” (!!! o glumă bună, dar comunicarea esențială nu a lipsit niciodată Moscovei), folosește logica lui Gerasimov, împrumutată de acesta de la Isserson, și aproape câștigă o primă rundă prin aducerea la negocieri a SUA/NATO. Însă vine în plus cu ceva – cu o componentă esențială a doctrinei Primakov. În timp ce doctrina Gerasimov presupune un conflict aproape permanent (chiar și unul hibrid), fostul prim-ministru Evgheni Primakov consideră că este necesară evitarea riscurilor nejustificate.

            În contextul actual întrebarea cheie pentru Kremlin este dacă să insiste în angrenarea unor capabilități și amenințări militare, asumându-și astfel riscuri suplimentare în urmărirea unui set mai ambițios de aspirații globale sau să continue să urmeze doctrina Primakov și practica atentă de a calcula riscurile și beneficiile unui anumit curs.

            Interesant este răspunsul SUA care în ultimele zile contraatacă exact cu armele Rusiei – războiul hibrid. Popularizează știrea că CIA a intrat în posesia unor informații privind atacul iminent al Rusiei asupra Ucrainei, își avertizează cetățenii să părăsească țara și își retrage personalul diplomatic neesențial, gestul fiind urmat imediat de aproape toți aliații SUA. Astfel, SUA încearcă să introducă tensiuni în cercul decizional din jurul lui Putin (în special în casta siloviki), sugerând că o parte din aceste informații au fost transmise de surse din cadrul serviciilor secrete rusești.

            A urmat un tête-à-tête virtual între președinții Biden și Putin în urma căruia declarațiile s-au mai înmuiat, nu semnificativ dar, cel puțin momentan, lasă senzația că ușa dialogului a rămas deschisă. Însă, probabil, lucrurile nu se vor opri aici. Ucraina este doar ținta imediată a Rusiei, dar scopul final al președintelui Vladimir Putin este scoaterea sau limitarea influenței și prezenței americane din Europa de Est și păstrarea amprentei rusești pe plan internațional. Pentru Rusia cel mai dureros deznodământ ar fi căderea în irelevanță iar pentru a evita un asemenea dezastru geopolitic Vladimir Putin ar putea fi nevoit să facă acel compromis de a deveni vioara a doua a Chinei în competiția care va domina în următoarea perioadă sistemul relațiilor internaționale – cea dintre SUA și China.

Ioana Constantin Bercean,

cercetător ISPRI și membru în Consiliul de experți LARICS.