Nu înţeleg de ce statul român şi politicienii săi au devenit dintr-o dată grijulii în legătură cu soarta ţiganilor români, pentru că, atâta timp cât aceştia erau în ţară, duceau aceeaşi viaţă nomadă şi erau la fel de puşi pe rele. Că statul român a fost mai mereu paralizat în faţa crimelor făcute de ţigani prin satele româneşti, unde la începutul anilor '90 apăruseră adevărate focare de conflicte etnice, e un fapt demult uitat. Nemaivorbind de multele infracţionalităţi făcute în ţară de aceşti romi emigraţi acum în Italia. Statul român califică acum, prin ministerul de Externe, drept abuzivă măsura de amprentare a romilor nomazi. Dar ce-ar vrea reprezentaţii statului român, ca omologii lor italieni să urmeze modelul lor de pasivitate şi indolenţă şi să stea cu mâinile-n sân, atunci când în jurul lor se încalcă legea? Foarte mulţi dintre ţiganii infractori ajunşi în Italia, la furat şi dat în cap, sunt acolo şi pentru că, atât timp cât au fost în ţară, statul român n-a luat niciun fel de măsuri. Asta pentru că statul român nu ia măsuri abuzive precum cel italian, dintr-un simplu motiv, şi anume acela că statul român nu prea ia măsuri. Acum, după ce le-am dat leapşa la italieni, ne vine cumva uşor să ticluim proteste pline de-o nobilă indignare. Aleşii noştri, până să ajungă să dea lecţii de democraţie şi de respectare a drepturilor omului, mai bine ar face din instituţiile statului altceva decât sunt acum, instrumente de umilire a cetăţeanului şi de căpătuială mafiotă. Să respectăm noi drepturile omului, atunci când vine vorba de bieţii români, care stau la cozi interminabile prinşi în menghina birocraţiei demne de Kafka. De abia după aceea am avea tot dreptul să strigăm hoţii. Dar dacă chiar nu mai poate statul român de bieţii romi, care urmează să fie amprentaţi, atunci de ce nu propune părţii italiene repatrierea în ţară a nomazilor abuzaţi? Să vină aici înapoi, unde e cald şi bine şi unde statul e bun şi nu ia măsuri abuzive. În tot acest scandal, nimeni nu se gândeşte la problema securităţii sociale, care a devenit o problemă capitală pentru secolul XXI, mai ales în contextul declanşării atacurilor de tip terorist. Sigur, nu trebuie să se ajungă la paranoia, dar este firesc să existe o anumită îngrijorare şi preocupare, care iată poate să conducă şi la măsuri mai radicale, dar nicidecum abuzive. De exemplu, în America şi în Anglia se fac amprentări digitale pentru îmbunătăţirea securităţii graniţelor. Este greu de înţeles pentru statul român toate aceste lucruri, în contextul în care la noi nu numai că nu există măsuri de securitate a graniţelor, nu există nici minima siguranţă pe stradă a cetăţeanului. Dar nu contează, important este că şi acest caz dă prilejul statului român de-a fi în comoda şi nevinovata ipostază a lui Pilat din Pont. Noi ne spălăm pe mâini şi-i acuzăm pe alţii de abuzuri şi nu vedem cum sub noi creşte, "nu un deşert de disperare", vorba poetului, ci minciuna propriei neputinţe. Statul român nu ia nicio amprentă într-adevăr, dar nici nu-şi pune amprenta sa pentru a schimba cu ceva viaţa comunităţii faţă de care este responsabil.