Se împlinesc 26 ani de când la Timişoara, în 15 decembrie 1989, în faţa Episcopiei Reformate, l-am apărat pe pastorul Tokes Lazslo. Apoi, am scris lozincile anticeauşiste din Balconul Teatrului Naţional şi, în 21 decembrie, în clădirea Prefecturii, împreună cu câţiva luptători, i-am cerut primului ministru Constantin Dăscălescu să-i telefoneze lui Ceauşescu şi să-i spună să-şi dea demisia.

Dăscălescu  ne-a privit ca pe nişte nebuni, apoi l-a pufnit râsul, dar văzând că noi  ne căcam pe noi de frică, dar nu ne arde deloc de râs, a intrat in "joc" şi s-a dus  cu prefectul într-un alt birou  şi după un minut s-a întors  şi ne-a spus: "I-am spus, dar a zis că nu vrea să demisioneze". Eram  primul regizor al Teatrului Naţional Timişoara, adică o persoană publică, cunoscută. După  şapte  zile  de nesomn,  de stat în Balcon şi  pe stradă, pentru că n-am îndrăznit  să mai  dorm  acasă, am început  să cedez nervos. După ce răniţii  duşi la spital  pentru "prim ajutor" erau  împuşcaţi , după ce pe treptele  Catedralei  Mitropolitane  au fost împuşcati  o grămadă de copii. Epuizat  de aşteptarea  tensionată,  în dimineaţa zilei de 22 decembrie, dupa ce am citit mulţimii adunate în Piaţa  Victoriei, din Balconul  Teatrului Naţional, scrisoarea pe care  ne-a  adus-o maiorul Fuieru, prin care Securitatea ne avertiza să nu ne atingem de ei, "pentru că  au suficiente gloanţe ca să ne lichideze pe toţi" (sediul miliţiei fusese deja ocupat), disperat, mi-am urcat familia în maşină, cu gândul că fug la Oradea şi de acolo, dacă dictatorul nu cade, să trec în Ungaria şi am plecat.  La  ora 12.00, când Ceauşescu  a fugit, am ajuns în Salonta. În  faţa Primăriei salontanii deja  jubilau, delirau de bucurie. Dacia mea, cu număr de Timiş, a devenit un personaj "eroic", salontanii o mângâiau, o sărutau, şi, astfel, în acest car alegoric, m-au condus până afară din oraş, mai mult pe sus, pe braţele lor. Am coborât  să le mulţumesc şi am constatat, şocat, că  toţi vorbeau  numai ungureşte, toţi erau maghiari. Mi-am continuat drumul spre Oradea, spre strada Petru Groza, actuala  Iuliu Maniu, unde locuiau socrii mei, lângă  Biserica greco-catolică. Din megafonul  instalat în balconul Primăriei  se auzea  vocea unui prieten, directorul  unei instituţii, căruia un om din mulţime i-a strigat: "Tu vorbeşti, mă! Tu, care ţi-ai construit vila cu munca salariaţilor?" Acesta, de frică, a leşinat şi, astfel, a devenit "Revoluţionar".

Între timp, Revoluţia ne-a fost furată, anii au trecut, am mai îmbătrânit şi eu,  pe părinţi i-am ingropat, m-am întors definitiv acasă, la Oradea, şi mi-am construit şi eu  cavoul în cel mai frumos cimitir din oras: Rulikovski. Ajuns la 80 de ani, într-o condiţie fizică şi psihică de invidiat, cu o tensiune arterială de  cosmonaut şi cu o putere de muncă şi viaţă  nediminuată, am vrut să le fac cadou orădenilor câteva spectacole precum la Timişoara, adică  distinse cu  premiul întâi pe ţară. Cum directorul  teatrului românesc s-a speriat că s-ar putea să-i eclipsez celebritatea judeţeană, precum precedentul (Petre Panait), m-am dus la confraţii mei maghiari, amintindu-le  cine sunt, că pe vremea când  nimeni din "ungurime" n-ar  fi îndrăznit, eu, student fiind, mi-am făcut un examen de semestru cu ei, în limba maghiară şi că am debutat  pe scena secţiei maghiare a Teatrului de Stat Oradea, şi că aş vrea când  mor să fiu întins pe un catafalc al secţiei maghiare, dacă şeful de la teatrul românesc nu mă lasă. Aflând ce mi se întâmplă, Laszlo Tokes, sincer indignat, m-a invitat la Teatrul din Debreţin prin directorul Vidnyansky Attila, să pun în scenă o piesă de Marin Sorescu. Dar, un  holding al "revoluţionarilor" din  Oradea, cei care au avut "curajul" să facă miting la Primărie după ce Ceauşescu s-a urcat la ceruri, au aflat şi l-au convins pe Vignyanski că-s un român şovin şi astfel n-au mai contat recomandările pastorului Tokes. Adevărul trist este că, profesional, am un CV care a speriat toţi directorii pe unde am lucrat, mă bănuiau că aspir la funcţia lor, nu ştiau că nici comuniştii, care selectau valori profesionale, nici "sponsori" traseişti nu m-au convins să calc în... ceva ce zic astăzi că-i Partid Politic. Am încercat la Oradea, de dragul lui Iosif Vulcan şi a Reginei Maria să intru în PNL, dar domnul Ilie  Bolojan l-a consultat pe un coleg actor care a spus "nyema" şi nu m-au primit în PNL, deşi de patru ani sponsorizez partidul şi fac naveta la Bucureşti, la Ministerul Culturii, ca să ofer Oradiei un Teatru Naţional Regina Maria. Dar Comedia tristă este că tot  un "liberal" a bătut un cui în talpa acestor  strădanii. Daca-l întâlniţi pe Avram Iancu şi vă poate oferi emailul Împăratului Franz Iozef vă rog să mi-l împrumutaţi să-i cer sprijinul. Teatrele pe care  le-a construit "Compania Felner şi Helmer" în spaţiul României Mari nu erau teatre republicane, ci regeşti, monarhice, precum cel din Oradea, Cluj, Iaşi, Cernăuţi, Odesa etc...

Ioan Ieremia, regizor