La o scurtă analiză a arealului social actual, constatăm că ne este dat să experimentăm situaţii dintre cele mai neobişnuite, ce pornesc de la bizar şi ajung de cel mai multe ori până la grotesc.

Observăm că societatea în care trăim parcă este direcţionată, în mod voluntar, spre haos şi se conturează pe un cu totul alt set de „valori", în realitate non-valori. Valorile tradiţionale sunt considerate desuete, iar a vorbi despre moralitate este un demers temerar, ce nu găseşte prea mare auditoriu. Părinţi care sunt în stare să-şi vândă pentru un blid de linte odraslele cărora le-au dat viaţă, părinţi care-şi abuzează, fără cel mai mic resentiment, proprii copii, şi nu în cele din urmă „părinţi", dacă mai pot fi numiţi cu acest apelativ, care în numele arbitrariului, abuzează fizic de propriile fiice. Se pare că imaginea aceasta, se aseamănă mult cu ceea ce trăia cetatea din Corintul antic descrisă de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni.
Analizând mediul social deficitar în care trăiesc „protagoniştii" acestor fapte abominabile, deficienţa de educaţie şi modul de viaţă în afara oricărei noţiuni a moralei, suntem tentaţi să le găsim scuze. Paradoxul intervine atunci când, nu numai că aprobăm faptele lor, dar le conferim şi cadrul legal de manifestare. În goana după a fi pe „placul Europei", suntem în stare să anihilăm chiar şi normalitatea, firescul. Legalizăm anormalitatea, patologicul şi în cele din urmă imoralitatea. Păcatul este o „noţiune bisericească" despre care, după unii, ar trebui să se vorbească doar între zidurile locaşurilor de cult. Şi astfel, fără morală, totul este permis (Dostoievschi), sau în logica legiuitorilor noştri, totul este legal.
Aşa se face că, dirigiutorii noului Cod Penal, ce aşteaptă să intre în vigoare, au dezincriminat incestul. Drept urmare, se dă frâu liber la a-ţi pângări proprii copii, în mod imoral, dar legal. Principiul de la care s-a pornit în justificarea acestui demers, cum că: „nu orice este imoral trebuie să fie şi penal", are foarte multe neajunsuri. În această logică am putea ajunge să dezincriminăm şi alte fapte contrare bunelor moravuri. Dar mă întreb atunci, care este viitorul familiei, ca celulă socială fundamentală a societăţii? Unde mai reflectă ea chipul Sfintei Treimi, care este armonie, curăţie şi dragoste paterno-filială ? Din punct de vedere psihologic, între părinte şi copilul său există o relaţie unică. Altfel de relaţii sunt de domeniul patologicului. Oare s-a luat în considerare anomaliile care se produc în urma legiferării unor astfel de relaţii ? O fiică poate deveni şi soţie în acelaşi timp ? Nu cumva încurajăm mutaţii patologice grave ? În loc să condamnăm făptuitorii şi faptele lor, condamnăm victimele, deoarece, singurii damnaţi la suferinţă sunt copii rezultaţi în urma unor astfel de relaţii.

Şi dacă nu s-au luat în considerare implicaţiile morale ale acestui act, oare nu era uman să se gândească artizanii acestui proiect legislativ, la posibilele consecinţe de natură biologică rezultate ? Se ştie că fenomenul de consangvinizare care se produce în astfel de cazuri, poate da naştere la copii cu malformaţii dintre cele mai grave. Cred că nu ne dorim un neam degenerat atât moral, cât şi biologic. Poate ar fi bine să ne trezim din această letargie, până/dacă nu este prea târziu.