Ceea ce face însă Ardealul interesant şi pe alocuri greu de înţeles pentru outsideri este influenţa în decursul istoriei a mai multor naţiuni, culturi şi religii, fapte profund întipărite în timp în mentalitatea locuitorilor săi, indiferent de naţionalitate, care trebuie tratate ca atare - ca realitate obiectivă.

Este, cu siguranţă, ceva mai greu de înţeles pentru un muntean, dobrogean sau moldovean mentalitatea ardeleanului, care trăieşte între unguri, nemţi şi secui, căci şi aici clişeele domină. Căci oricât s-ar strădui guvernanţii munteni să prelucreze transilvănenii în virtutea aroganţei dâmboviţene (şi istoria se repetă), locuitorii Ardealului vor trebui întotdeauna trataţi cu respectul cuvenit, atât în ce-i priveşte pe românii transilvăneni, cât şi pe ungurii, nemţii (câţi vor mai fi rămas) ori secuii săi. Şi aceasta se poate face doar prin cunoaşterea realităţilor istorice şi a mentalităţilor de ambele părţi, ce, din păcate, nu se schimbă peste noapte şi sunt sursa zâzaniei politice.
Respectul reciproc este singura bază pentru un dialog decent şi acesta n-are de-a face deloc cu aiurelile mandatarilor politici ori populişti sau cu radicalismul presei bulevardiere. Iar negativismul ambelor părţi nu serveşte oricum nimănui şi nu va duce la rezolvarea problemelor la faţa locului. Sigur că şi unii lideri de opinie din secuime sunt intoleranţi, aşa cum şi unora dintre guvernanţi le lipseşte înţelegerea mentalităţii locului, tactul, calmul şi delicateţea cu care ar trebui să trateze sentimentele unei naţiuni mici, mă refer aici la cele câteva sute de mii de secui, care au fost deznaţionalizaţi în trecut de către unguri şi care acum agită inutil spiritele şi suflă acum şi-n iaurt pentru faptul că prin învăţarea şi uzul limbii române întrezăresc ipotetic (ceea ce este evident exagerat) perspectiva unei noi deznaţionalizări, născând astfel, prin radicalismul liderilor săi, teoria absurdă că s-ar putea cumva pierde în masa românească. Dacă este o traumă, şi este, în cele din urmă, o traumă, atunci să o înţelegem, măcar parţial, şi să o tratăm cu înţelegere, dar ferm. Limba unei naţiuni este, în cele din urmă, factorul de integrare socială (n-am spus deznaţionalizare etnică!) numărul unu, căci, la urma urmei, noi, românii, suntem în continuare majoritatea covârşitoare în Ardeal, cu cea mai puternică natalitate şi stăpânii de drept şi fapt ai locului, prin descendenţă, nu prin invazie.

Problema ce se pune acum este însă de altă natură şi anume legată de radicalismul ideologilor antiromâni ai regiunii în speţă. Mă întreb însă care va fi fost atitudinea secuiască, în timpul maghiarizărilor forţate de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau în timpul legii Appony ori pe vremea celebrului conte Tisza, a Monarhiei Dualiste Austro-Ungare etc.? S-au împotrivit oare şi atunci sau erau gata maghiarizaţi? Aveau şi atunci suficiente "drepturi"? Mai poartă secuii nostalgia Imperiului?(va urma)