Pornim de la următoarele premise: a) un om gospodar îşi rezolvă problemele indiferent dacă are mulţi sau puţini bani. Şi le rezolvă, desigur, la nivelul pungii, dar inteligenţa gospodărească este capabilă să stoarcă un maxim de profit dintr-o cheltuială minimă; b) un om lipsit de har gospodăresc, indiferent câţi bani ar avea pe mână, îi va cheltui pe toţi fără a-şi rezolva problemele. Dacă este şi prost, rezultă un dezastru, nu doar că îşi cheltuie toţi banii, dar se mai alege şi cu ponoase; c) dacă un "bine intenţionat" îşi pune ochii pe un nătărău şi vrea să-l mute în afara satului nu trebuie decât să găsească metoda pentru a-l lăsa în pielea goală. Lucru verificat şi de istorie; d) banii cheltuiţi în sistemul sanitar sunt bani publici.

Şi acum să analizăm
cazul concret. Voi încerca să traduc în discurs laic o problemă de specialitate. Sper să pot fi suficient de clar. Demenţele sunt o mare problemă de sănătate publică. Numărul cazurilor care apar este în creştere explozivă. Nişte cifre. În Europa şi în SUA populaţia peste 65 de ani se situează în plaja de 13-18%, în funcţie de ţară. România are 15,5% persoane peste 65 de ani. Pentru SUA, dar cu oarecare corecţii, valabile şi pentru ţările europene peste 65 de ani, 12% dintre persoane fac o formă sau alta din cele aproximativ 77 de tipuri de demenţă. Ce înseamnă acestea pentru România? În jur de 3,4 milioane de persoane peste 65 de ani şi peste 300.000 de demenţi. Datele sunt grosiere, dar nu departe de realitate. Dintre aceste multe feluri de demenţă, boala Alzheimer şi demenţa mixtă (boala Alzheimer + aport demenţial vascular) reprezintă cam 70%. Aceasta înseamnă numeric cam 200.000 de persoane (iarăşi rotunjesc cifrele în scădere). Acestea sunt persoanele pentru care există un tratament specific antidemenţial. Costul medicaţiei necesare pentru o lună este cuprins între 150 - 300 lei. Ţintele terapeutice sunt progresive: a) încetinirea evoluţiei; b) oprirea evoluţiei în stadiul surprins; c) recuperarea a ceea ce se mai poate recupera; d) recuperarea totală, posibilă în stadiul incipient al bolii pentru cca 10% dintre pacienţi. Cu cât diagnosticul este pus mai repede cu atâta şansele sunt mai mari. Din cauza costurilor, orice stat are nişte criterii de acordare a acestei medicaţii în mod gratuit. Demenţii, în partea a doua a evoluţiei bolii, sunt o tragedie pentru familii, care ajung epuizate financiar, ca linişte - cu sănătatea la limită, din cauza atmosferei cu certuri şi relaţii periculoase, complexate etc., ajungând incapabili de muncă. Din această cauză, statele civilizate, care îşi respectă rostul, pentru a nu multiplica pierderile, construiesc aziluri decente, salvând restul familiei. Criteriile acordării medicaţiei gratuite sunt de fundamentare diagnostică.

Ce face MSF?
În urmă cu puţin timp, trimitea o circulară metodologică, pretinsă de către CNAS a fi respectată ad literam, fără pardon, altfel, adio medicaţie. În respectiva circulară se pretinde obligatoriu prezentarea în faţa unei comisii a următoarelor: 1. Examen imagistic cerebral. 2. Scala de deteriorare globală Reisberg. 3. ICD-10-scor şi 4. Examenul psihologic (MMSE). Să le luăm pe rând. 1. Un examen imagistic cerebral (CT) nu spune absolut nimic din punct de vedere al diagnosticului. Urmărită în timp, în mod repetat, la 6 luni - 1 an, poate spune ceva, dar nu specific neapărat. Aşadar, se face degeaba, dar există până la 1,5 milioane lei vechi/caz X 200.000 = 3000 miliarde/ţară, bani aruncaţi pe apa sâmbetei, încasaţi însă de proprietarii de aparatură. 2. Scala de deteriorare Reisberg măsoară tulburările comportamentale, nu cogniţia şi gândirea, care definesc demenţa. Tulburările de comportament nu apar în toate cazurile şi apar mai ales în partea a doua a evoluţiei, când tratamentul nu prea are eficienţă. Munca, oboseala aparţinătorilor care plimbă bolnavul etc., etc. sunt nejustificate. În schimb, scala nu prea se folosea prin ţară, costă ceva bani şi se vinde într-un loc anume. 3. ICD - X - scor înseamnă International Classification of Disease. România, ca stat semnatar, prin OMS, trebuie să utilizeze această clasificare, care, în limba română, se cheamă CIM - Clasificarea Internaţională a Maladiilor. O clasificare oferă un cod al bolilor şi nu un scor. Sunt lucruri elementare şi pentru un asistent medical, nu pentru un medic. Funcţionarii cretini din minister sau CNAS, care în niciun caz nu erau medici, nu ştiau nici măcar denumirea în limba română a clasificării obligatorii prin lege pentru MSF, necum că un cod nu e un scor.


Să ne legăm doar de bani,
300 de miliarde de lei vechi aruncaţi. Ce se putea face cu aceşti bani? Repara câte spitale? Dota cu aparatură câte spitale? Construi azile, de care este atâta nevoie? De ce se aruncă la gunoi aceşti bani? Celebra acţiune pârţ-hârţ de screening total al populaţiei nu shimbă cu absolut nimic starea de sănătate a populaţiei, condiţiile de tratare a ei, nici măcar cunoaşterea morbidităţii generale. A afirma că prin acest screening ştii că numărul diabeticilor este cu 2% mai mare decât se cunoştea, pentru atâţia bani este catastrofal. Orice medic începător îţi putea spune acest lucru fără niciun ban. Pentru fiecare cetăţean MSF a plătit 470.000 lei vechi unor laboratoare private, care s-au căpătuit. La nivel de ţară, dacă înmulţim cu 20 milioane locuitori, obţinem 940 miliarde de lei. Doar cele două acţiuni înseamnă într-un singur an pagubă de cca 4.000 miliarde lei vechi. Se pare că nu este singurul minister în care se petrec aceste lucruri. Datoria publică a statului român creşte continuu, banii risipindu-se fără a rămâne nimic. Vom ajunge vânduţi pe capete fără ca din banii datoraţi să rămână ceva. Autostrada Oradea - Bucureşti consumă tot mai mulţi bani, fără să se vadă nimic, până va ajunge cea mai scumpă autostradă din istorie şi tot nu va putea fi circulată.
Este aceasta o politică a guvernelor României spre a o pierde? Dirijează altcineva această politică, sculele fiind doar scule? Este această politică doar pecetea prostiei? Simpla corupţie nu poate explica un caracter perfect sistemic al acestei risipe. Corupţia se manifestă la nivel de indivizi şi de reţele, dar nu se autoorganizează atât de sistemic. În plus, totul apare ca o politică de îndatorare publică şi de distrugere a fondurilor îndatorate. Zecile de întrebări care pot continua vă rog să vi le puneţi singuri şi să trageţi concluziile care pot fi trase.