Sedusă şi abandonată, dăscălimea română a dat o palmă clasei politice. Prima, în cele două decenii în care sintagma „stupid people" a dat vlăstare noi, în loc să ajungă acolo unde i-ar fi fost locul, în lada de gunoi a istoriei.

 

Prilej de baie electorală, festivităţile care marchează deschiderea unui nou an de învăţământ au fost vânate cu consecvenţă de politicieni, an după an. Chiar şi ieri, deşi sindicatele profesorilor i-au poftit să nu intre în curţile şcolilor, parlamentarii şi-au luat zi liberă. Bineînţeles, nu pentru a studia acasă proiectul legilor educaţiei care urmează a fi asumat astăzi de Guvern, ci tocmai pentru o mică şi gratuită baie de mulţime electorală. Una mică, dar periculoasă. Vor fi ei, profesorii, doar vreo 300.000 de bugetari, dar acum sunt extrem de supăraţi şi votul lor la urne valorează dublu. Pentru că e greu de crezut că o familie în care există cel puţin un dascăl va rămâne impasibilă în faţa urnelor şi nu va taxa promisiunile neonorate ale clasei politice.

Există însă şi situaţii speciale, care, analizate separat, dezvelesc hibele din logica gândirii sindicaliştilor din învăţământ. Ce se întâmplă cu politicienii care sunt tătici sau mămici, ei nu sunt bineveniţi la deschiderea anului şcolar? Apoi, orice vor recomanda sindicaliştii profesorilor să facă ori să nu facă, nu trebuie uitat că directorii de şcoli sunt aşezaţi în fotolii şi rămân în funcţie doar pe criterii politice. Aşa că, aş vrea să-l vedem pe directorul ăla care îi va interzice vreunui politician să intre în şcoală. Ba, dimpotrivă, cu şira spinării în formă de virgulă, îl va pofti pe protectorul său politic să ţină şi un mic discurs. Ce mai contează încă o mică abureală aruncată în careul şcolii, pe lângă imensele promisiuni electorale făcute şi neonorate...

În tot acest timp, elevii vor fi nevoiţi să înveţe din vechile manuale ori să le împartă cu colegii de bancă din cauza crizei manualelor. Fondurile alocate de Ministerul Educaţiei pentru achiziţionarea de carte şcolară au scăzut de trei ori, de la 7 milioane de euro, în 2008, la 2,3 milioane de euro, în 2009. Cum în clasele I-X există în acest moment 2,5 milioane de elevi care au nevoie de manuale, rezultă că Ministerul Educaţiei a alocat pe cap de elev mai puţin de un euro pentru manuale! În plus, licitaţia tradiţională organizată an de an de către Minister pentru cumpărarea de noi titluri de manuale a fost anulată, tot din lipsă de fonduri. Pentru a suplini cumva lipsa manualelor de pe piaţă, editurile au reeditat vechile titluri, însă pe fondul scăderii cu peste 30% a vânzărilor de carte, după cum o arată statisticile publicate în presa centrală.

În acest context asumarea răspunderii Guvernului pe Legile Educaţiei pare un simplu exerciţiu de făţărnicie. Învăţământului i se iau din fonduri, dascălii rămân cu salariile mici, la fiecare ciclu electoral noua Putere experimentează propria versiune a unei interminabile reforme.

V-aţi întrebat, bunăoară, de ce niciun Guvern perindat în ultimii 20 de ani nu a spart principalul buboi care infectează sistemul de învăţământ? De ce nu au dat legi în care să interzică numirea directorilor de şcoli şi a şefilor de inspectorate şcolare judeţene pe criterii politice? Sau de ce au ajuns la variante aberante de genul numirii directorilor de către primari (care pot fi şi analfabeţi, de genul celebrului Vanghelie!).

 

Întreaga clasă politică este părtaşă la această stare de lucruri anormală care adânceşte criza sistemului. Şi politicienii ştiu foarte bine ce fac, dar nu îşi pot permite să dea drumul din lesă sistemului de învăţământ. Pentru că un sistem performant ar scoate un gen de oameni care nu i-ar mai vota niciodată, care i-ar dispreţui. Simpla apariţie a unor astfel de oameni educaţi într-un sistem competitiv i-ar condamna la extincţie şi, precum un virus mutant, clasa politică îşi maschează din patru în patru ani intenţiile nocive într-o altă variantă de reformă sortită eşecului.