UDMR este formaţiunea care s-a aflat cel mai mult la pupitrul de comandă al ţării în întreaga perioadă de după 1989. De curând, organizaţia cea mai reprezentativă a maghiarilor din România a egalat recordul PSD, care, sub diversele sale denumiri anterioare, a guvernat vreme de 124 de luni. Povestea prezenţei maghiare în Executivul de la Bucureşti continuă, după aproape zece ani şi jumătate, pe o treaptă superioară. UDMR are, acum, cea mai bună poziţie guvernamentală din istoria sa: poziţia secundă, prin vicepremierul Marko Bela, ministru de stat pentru coordonarea activităţilor din domeniile cultură, învăţământ şi al integrării europene, precum şi trei posturi de miniştri - al Mediului şi Dezvoltării Durabile, al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, respectiv al Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor. Acestora li se adaugă secretari de stat, prefecţi şi subprefecţi, conducători de servicii desconcentrate, precum şi numeroase alte beneficii negociate la sânge de dibacii exponenţi ai maghiarimii. Încă din vremea guvernului minoritar al PSD din 2000 - 2004, susţinut parlamentar de UDMR, au fost obţinute, pe lângă posturi în eşaloanele inferioare ale ierarhiei de stat, alocări substanţiale de fonduri pentru diverse obiective de investiţii, a fost legiferată folosirea limbii maghiare în administraţie şi justiţie şi au fost obţinute victorii mai mult sau mai puţin morale, precum repunerea pe soclu a Statuii Libertăţii de la Arad, monument ce-i evocă pe cei treisprezece generali antihabsburgici, dar şi ucigaşi de români în vremea revoluţiei paşoptiste, motiv pentru care statuia fusese demontată, în 1924, din ordinul guvernului liberal condus de Ionel I. C. Brătianu. Aşadar, consecventă politicii paşilor mărunţi, dar siguri, această organizaţie, neînregistrată conform legii ca partid politic, nu numai că şi-a obţinut un loc de prim rang în arhitectura puterii în România, dar a şi reuşit să bifeze o serie de realizări în avantajul maghiarimii. Iar de la plăcuţele bilingve până la adoptarea legii statutului minorităţilor - care ar marca oficializarea unei autonomii deja instaurate de facto, în bună măsură, în unele zone ale ţării - nu e decât un pas, de care românii au toate motivele să se teamă, având în vedere perseverenţa capilor UDMR, în frunte cu autoritarul abil care este Marko Bela, aflat fără întrerupere la conducerea uniunii din 1993. La antipod, se află dezbinarea românească, intrigile ţesute exclusiv în vederea accederii la ciolan, vânzarea de frate ridicată la rang de principiu existenţial, superficialitatea şi miştocăreala ieftină, care târăsc în derizoriu orice fărâmă de gravitate pe care ar mai putea-o avea politica românească. Versaţi în arta negocierii, exersată cu succes şi cu CDR, şi cu PSD, dar şi cu Alianţa D.A., liderii maghiari dovedesc, prin rămânerea la guvernare alături de liberali, că sunt decişi să stea cu orice preţ la putere, în folosul lor şi al celor pe care-i reprezintă. Din această postură, ei îşi joacă la sânge cartea. Pe de o parte, aflaţi la putere, îşi impun, cu răbdare, proiectele. Pe de altă parte, ameninţaţi de latura radicală a ungurimii, condusă de Laszlo Tokes, nu se feresc să contracareze apelând la registrul discursurilor autonomiste. Nu mai departe de săptămânile trecute, la Arad, Marko Bela rostea enunţuri de genul: "Comunitatea maghiară din Transilvania şi-a fixat două obiective fundamentale: integrarea şi autonomia"; "Ceea ce s-a putut cuceri, în aceşti ani, am cucerit. Iar ceea ce nu am reuşit, vom cuceri de acum încolo"; "Repet, administraţia locală este o mare şansă pentru noi. Cea mai mare. Ea constituie şi cel mai important mijloc de dobândire treptată a autonomiei"; "Transilvania s-a întors în Europa, iar noi, maghiarii, suntem deja mult mai aproape de Ungaria"; "Trebuie să spunem limpede: vor fi tensiuni dacă nu vom avea Legea minorităţilor, dacă nu vom avea autonomie culturală, dacă nu va exista autonomie teritorială". Mai limpede de atât nu se poate. Iar practica ne arată că avem de-a face cu oameni care nu obişnuiesc să arunce vorbe goale în vânt. Cel mai grav nu e, însă, că liderii maghiari se bat pentru ai lor, cerând privilegii peste privilegii, ci faptul că ei se află în posturi de maximă importanţă în structurile de putere ale României. Apelând la ei, premierul Tăriceanu şi-a asumat un călcâi al lui Ahile, care îl face vulnerabil în ochii electoratului, dar şi în faţa partidelor ce i-au acordat votul în Parlament. Oricât s-ar teme de alegeri, acestea nu vor pregeta să sancţioneze orice concesii făcute UDMR-ului, pentru a nu pierde voturile alegătorilor sensibili la problema maghiară.