În primul rând, am văzut cum se ridică în picioare cel mai numeros popor de pe pământ. Au ajuns a treia economie mondială, au trimis un om în cosmos, singuri, fără cooperare, unul dintre cele mai mari calculatoare de la Cape Canaveral este de fabricaţie chineză, au o capacitate organizatorică ce trebuie să dea de gândit, pentru că fiecare al cincilea pământean este chinez, sunt în stare să facă lucrurile la standarde înalte, sunt disciplinaţi. Au vrut să se arate lumii, arătând cu degetul spre viitor şi s-au arătat. Spre deosebire de fostele ţări comuniste europene, nu au tranşat brutal şi "revoluţionar" trecerea de la comunism la capitalism, în mod haotic ca noi, ci dirijat şi controlat în interesul naţional. Au dovedit că au avut dreptate. Dar să-i lăsăm pe ei şi să ne ocupăm de noi...

Pentru mulţi români actualele rezultate ale delegaţiei naţionale sunt dezamăgitoare. Să vedem! Am terminat pe locul 17 între naţiuni. Sub noi se află Canada, Polonia, Argentina etc... Toate cele de deasupra noastră sunt 16 naţiuni (minus Belarus) care stau în fruntea omenirii. Şi nu de azi, de ieri. Deci, niciun motiv de complexare. Să luăm lucrurile matematic, nu istoric şi subiectiv. O comparaţie exactă nu o poţi face decât pe unităţi de populaţie. Ceea ce contează cu adevărat este de câte ori ai un om cel mai bun din lume dintre 6,5 miliarde de oameni. La această olimpiadă noi am avut 4 oameni. Adică un om cu o medalie de aur la 5,5 milioane de persoane. Dacă folosim această unitate de măsură ce constatăm? Chinezii, pentru a fi egali pe unitate de măsură cu noi, ar fi trebuit să obţină 236 de medalii de aur. Cu câte au mai puţine? Americanii ar trebui să aibă 70 de medalii de aur. Cu câte au mai puţine? Ruşii ar trebui să aibă 27. Cu câte au mai puţine? Franţa, la 70 milioane de locuitori, are 5 medalii de aur. Spania, la 60 de milioane de locuitori, are 4. În niciun caz rezultatele de anul acesta nu sunt motiv de complexare. Putem lua drept criteriu numărul total de medalii pentru a obţine cuantumul de populaţie, în vederea unei corecte comparaţii. Vom obţine date asemănătoare. Nu numărul total de medalii este comparaţia exactă, ci medalia pe cuantum de populaţie sau dacă vreţi să vă jucaţi dumneavoastră calculaţi numărul de medalii/1 milion de locuitori. Oricum, noi, ca populaţie, reprezentăm 0,033% din populaţia lumii, iar la medalii de aur am luat 1,32% dintre medalii. Adică de 40 de ori mai multe decât ne-ar reveni la o repartiţie egală/1 milion de locuitori. Adică rezultatele noastre sunt matematic oricând comparabile cu fruntea sus cu ale marilor naţiuni ale lumii. Aşadar cele 8 medalii în total, din care 4 de aur, reprezintă o prestaţie absolut meritorie. Încă mai sunt posibile, pentru că există naţiuni numeroase cum ar fi cele din lumea islamică şi India, care încă nu s-au trezit, încă nu au o cultură sportivă. Când se vor trezi şi acestea, şansa la medalii va scădea inclusiv pentru China, SUA şi Rusia. Totuşi noi am fost o mare putere sportivă la Los Angeles, a doua naţiune a lumii (colosal vârf, indiferent de absenţi), iar apoi cam între primele 10-12 naţiuni. Deci am regresat. De ce? După cum se vede, au regresat toate fostele ţări comuniste. Care să fie cauzele? Un post de radio diversionist, purtător de interese ruseşti, a lansat la un moment dat în timpul olimpiadei o dezbatere cu titlul aproximativ: "Permit condiţiile actuale din România performanţe sportive?" Absolut perversă întrebarea. Adică, dacă vreţi performanţe, sportivilor, plecaţi din ţară. Dar, atenţie! Ceauşescu oferea condiţii mai bune? Ucraina oferă condiţii mai bune decât noi? Belarus oferă condiţii mai bune decât Suedia? Repet, întrebarea este perversă şi urmăreşte însămânţarea sistematică în mentalul colectiv a ideii emigrării a tot ce-i bun din această ţară, urmărind slăbirea ei. Horty pusese în vagoane de marfă toţi românii care contau ca valoare în Ardealul de Nord ocupat şi i-a expediat în ceea ce rămăsese din România. Deci nu în aceste condiţii trebuie căutat regresul. Condiţiile, însă, favorizează ori defavorizează fructificarea întregului potenţial sportiv al unei ţări. Potenţial plus condiţii explică poziţia Angliei între primele patru mari puteri sportive ale lumii. Dar regresul are alte explicaţii.
În primul rând, selecţia care trebuie făcută din primele 4 clase primare. Regresul general al şcolii, al programelor şcolare, anularea atâtor competiţii etc... au drept rezultat alterarea finală a loturilor sportive.
În al doilea rând, motivaţia. Într-o ţară în care toată lumea s-a lepădat de ţară, de mamă, de cruce, de principii etc..., alergând pe sub tejghele după bani, este greu să motivezi nişte copii şi nişte tineri să-şi consume anii, alergând după medalii. Odată cu crearea condiţiilor de viaţă şi de antrenament, societatea ar trebui să-i garanteze fiecărui laureat olimpic nu doar o primă substanţială, valorând tot ceea ce ar fi făcut dacă nu trudea pe terenul de sport (adică vilă, maşină etc.), dar şi o sinecură pe viaţă. Eu unul aş înfiinţa un palat al sporturilor, o clădire administrativă, dar dotată şi cu cluburi, săli de toate felurile, de la conferinţe la nunţi, doar pentru sportivi de frunte. Pe perioada antrenamentelor şi a competiţiilor ar fi necesare echipe care să se ocupe de probleme acute ale sportivilor, aşa cum a fost problema lui Drăgulescu.
În al treilea rând, disciplină şi muncă până la sânge. Fără ele nu este posibilă decât demagogia. Lozinci de rea intenţie precum: "Terorism, omoară copiii fără suflet etc..." au fost vehiculate de răspândaci încă înainte de 1989 şi vizau scoaterea gimnasticii româneşti de pe podium. Întrebarea este dacă ne-am trezit sau nu. Ceea ce am văzut noi acolo la Beijing a fost slaba pregătire psihologică a sportivilor noştri.
A patra problemă. Pentru a fi campion trebuie să ai un psihic de învingător, trebuie să ştii să te detaşezi de orice alte probleme şi trebuie să fii capabil să te domini pe tine însuţi, iar la echipe să te sacrifici pe tine pentru ceilalţi. Toate aceste probleme sunt probleme de psihoterapie, formează obiectul unei specializări de lungă durată, chiar dacă fiecare gargaragiu crede că el "îndeamnă, încurajează, dă sfaturi...fâs...pâs...". Loturile sportive pe specialităţi au nevoie nu doar de medici sportivi, dar şi de psihoterapeuţi specializaţi care să antreneze psihic sportivii şi la o adică să îi recupereze.

În al cincilea rând, a devenit clar pentru oricine, dacă mai are nevoie, că nu te poţi baza pe "cinstea şi spiritul olimpic" ale arbitrilor. Singurul garant îţi eşti tu însuţi, dacă reuşeşti să fii de netăgăduit mai bun. Pentru aceasta revenim însă la disciplina draconică şi la antrenamentul la sânge. Cel care rezistă poate ajunge campion. Altfel nu poţi şti dacă are sau nu are stofă de campion. Pentru coordonarea tuturor acestor probleme este necesară reînfiinţarea unui Minister al sporturilor şi al tineretului, pentru ca nişte oameni să poată fi luaţi la răspundere, iar aceştia să controleze mai departe în jos.