Un englez care ne vizitează ţara ajunge la Oradea. În centrul oraşului vede ansamblul arhitectonic deosebit de frumos al clădirilor, al monumentelor, aparţinând primăriei, al stilului viguros şi impunător al celor trei statui, al aleelor şi rondourilor geometrice încadrate armonios cu zone verzi şi cu pomi ornamentali şi sfârşind cu turlele bisericilor ce strălucesc în bătaia razelor solare. Curios să afle cum se numeşte această piaţetă, observă nişte tăbliţe pe care sunt imprimate cuvintele: "Piaţa Unirii", care, în graiul unui localnic, semnifică unirea tuturor provinciilor româneşti în statul numit România. Dar mai atent observă pe colţurile clădirilor centrale un chenar dreptunghiular de culoare neagră în care este scrise foarte citeţ: "Szent Laszlo ter". Contrariat, se întreabă ce este cu aceste chenare, ce însemnătate au ele, ce semnificaţie, cum au ajuns pe frontispiciile clădirilor centrale, dar, mai presus de toate, nu înţelege de ce aceeaşi piaţetă trebuie să poarte în acelaşi timp o dublă denumire. În timp ce încerca dezlegarea acestui mister, un localnic de naţionalitate maghiară îi traduce în engleză textul scris în aceste chenare şi anume: "Piaţa Sfântul Vasile". Bine, zice englezul, dar pe tăbliţele acelea puse de primărie este scris în româneşte "Piaţa Unirii". De ce este nevoie de a doua denumire pentru acelaşi loc şi în acelaşi timp scris în limba maghiară un text total diferit faţă de textul de pe tăbliţele primăriei? Aici este misterul, Sir! În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în urma "Dictatului de la Viena", din 30 august 1940, impus României de către Hitler şi Mussolini, România a fost obligată să cedeze fără război Ungariei Ardealul de nord-vest, teritoriu în care intra şi oraşul Oradea. Bineînţeles că ungurii au ocupat imediat acest teritoriu, inclusiv Oradea. Pieţei frumoase din centrul oraşului i-au dat denumirea "Szent Laszlo ter", deci piaţa "Sfântul Vasile". Bine, zice englezul, asta a fost atunci, sub stăpânire ungurească, dar acum, aici, din câte ştiu, este stăpânire românească, deci, este normal ca denumirile străzilor şi ale pieţelor oraşului să fie în limba română. Da, dar ungurii nu concep să renunţe la pretenţiile lor teritoriale şi de aceea caută prin toate căile să menţină trează această dorinţă arzătoare a lor. Una din aceste căi este inscripţia neoficială din chenarele negre: "Szent Laszlo ter", care apare pe colţurile clădirilor din centrul urbei şi în piaţa centrală a Oradiei. Însă, în interpretarea noastră, a românilor, în mod sigur, acestea n-au apărut întâmplător sau din iniţiativa vreunui şovinist ungur, ci au fost ordonate de un organ central unguresc, care a recurs la această primă tatonare, urmând ca, în funcţie de reacţia administraţiei româneşti, să lanseze alte provocări din ce în ce mai agresive, care să provoace o criză politică internaţională în urma căreia Ungaria să-şi vadă visul împlinit. Blestemată himeră! Cu aceste explicaţii, englezul nostru a pornit pe alte străzi şi bulevarde ca să vadă şi să cunoască mai bine oraşul Oradea. A ajuns la Prefectura judeţului Bihor. Sigur, el n-avea de gând să cerceteze sau să interpeleze organele administrative judeţene asupra modului în care sunt rezolvate problemele judeţului, dar, cunoscând că populaţia română a judeţului este cu mult mai numeroasă decât populaţia maghiară, a rămas uluit când a văzut că preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, Alexandru Kiss, este ungur. Adică masa compactă de români este condusă în România de un ungur. Ce paradox! După aceasta, s-a făcut ora 12.00, miezul zilei, şi a auzit sunetele clopotelor de la biserici. Dar nu de la toate bisericile, ci numai de la cele reformate, romano-catolice, luterane, unitariene etc., fapt care din nou l-a contrariat. De ce la bisericile româneşti nu se trag clopotele la amiază, ci numai la cele ungureşti? Răspunsul i-a provenit de la un credincios ungur şi anume: clopotele se trag la ora 12.00 pentru a comemora victoria ungurilor asupra turcilor la Belgrad în anul 1456, victorie obţinută de unguri, conduşi de românul Iancu de Hunedoara (dar asta n-o mai spun). Despre victoria românilor la Mărăşeşti nicio vorbă, niciun gest, ferească Dumnezeu! Intrând în aceste biserici, în timpul serviciului religios, pe lângă îndemnul la o credinţă creştină, a auzit cuvinte de preamărire a patriei maghiare, dar niciun cuvânt de mulţumire guvernului român, care din bugetul ţării româneşti le plăteşte salariile şi celelalte nevoi ale parohiilor lor. Este şi aceasta un fel de recunoştinţă!? Aşa a ajuns la catedrala romano-catolică din zona gării centrale. Aici, la sfârşitul liturghiei, spre stupoarea sa, ce credeţi că s-a întâmplat? Credincioşii, acompaniaţi de imensa orgă, au intonat cu mare însufleţire imnul de stat al Ungariei: "Isten ald meg a magyart", Dumnezeu să binecuvânteze naţiunea maghiară (statul maghiar). Este ceve nemaipomenit. Ce ţară este aici domnule: România sau Ungaria?