Din întreaga pleiadă de potenţiali candidaţi de pe dreapta, unii menţin suspansul  candidaturii, alţii îşi afirmă  ritos candidatura  oficială, dar niciunii  nu prezintă garanţii de încredere.

Chiar şi cu acest  pas făcut înainte  de  Klaus Iohannis, nu putem spune că zarurile au fost aruncate şi că nu e posibil orice. Şi dacă va fi aruncat în luptă în primă fază, e posibil ca în cazul în care iese şifonat rău, din primele bumbăceli mediatice, să ne trezim că se anunţă schimbare de pe margine. Cu toate că acum vorbim deja doar de Klaus Iohannis, drept candidatul cvasi desemnat, totuşi,  imprevizibilul Crin Antonescu ne dă de înţeles că n-a pus pe masă ultima carte. O fi cacealma, o fi as în mânecă, timpul va demonstra. Cert este că Iohannis iese la rampă şi în opoziţie cu stilul limbut al lui Crin Antonescu, dar şi cu stilul de torpilă submarină al lui Traian Băsescu, şi în general el răspunde unei  aşteptări create exact de cei care au vorbit mult şi au făcut puţin. Un Klaus Iohannis acum zece ani n-avea nicio şansă, între timp, după atâta sfadă cu vorbe uşoare  sau grele, românii par deschişi şi spre cel care nu le mai spune multe. Aceasta este traiectoria nou apărută şi pe care Iohannis poate conduce. Asta în ceea ce priveşte profilul uman al candidatului, pentru că din punctul de vedere al construcţiei politice, totul e ambiguu. În primul rând, obiectivele  noii construcţii politice nu sunt clare. Cei din PDL- PNL nu sunt  siguri  dacă vor să dea şi guvernul sau doar preşedintele, astfel încât să avem o refacere neoficială  a USL, prin preşedinte liberal şi premier psd-ist. În această ultimă variantă reducându-se considerabil miza bătăliei politice dusă de candidatul rezultat al fuziunii politice. Aceste lucruri trebuie clarificate, plus multe altele. Precum poziţionarea în bătălia politică preelectorală. Dezastrul de imagine care s-a abătut asupra premierului, după difuzarea filmului de la Cotroceni, n-a fost speculat mai deloc de liderii de dreapta. La acest reproş mai toţi invocă faptul că dau comunicate de presă. Dacă asta e tot ce poţi să faci ca lider politic, să dai comunicate de presă, înseamnă că nu ai instinct de animal politic şi eşti doar un simplu birocrat. Mai ales că n-are a face cu Băsescu, faptul  că-l ataci pe Ponta. Tu nu poţi să  mergi spre prezidenţiale spunând că eşti şi anti-Ponta şi anti-Băsescu,  pentru că nu-i acelaşi  lucru. Unul pleacă din scenă, cu celălalt  te baţi în turul doi. Nu sunt pe picior de egalitate. Lipsa de combativitate politică nu poate fi justificată nici invocând conjunctura fuzionării. Pe ideea, că acum suntem în travaliu, după aceea lăuzi politic, şi-apoi să mergem la război. Politica n-are pauze, iar faptul că încă nu s-a conturat un lider al opoziţiei este grav. În sensul acesta, deja ne apropiem numeric de un lot  prezidenţial,  de parcă urmează o preşedinţie colectivă sau măcar un triumvirat. Poate fi citită această concurenţă mare pe un loc şi pe fondul crizei locurilor de muncă  în  România. Şi chiar dacă pare doar o exagerare umoristică, intrând mai bine în biografia unora, vedem  că  fără  funcţiile  publice  nu  le-ar fi  prea uşor  să-şi  câştige existenţa. Revenind la nebuloasa candidaturilor, ea e sporită şi mai mult de cei care se retrag doar ca să se poată întoarce. MRU ne spune că a intrat în PDL, deci iese clar din cărţi, dar totuşi, dacă evoluţiile viitoare vor permite, e posibil orice. La fel şi-n cazul lui Crin Antonescu, am avut parte de demisie, de retragere, dar şi aici e o coadă de peşte. Există însă şi potenţiali candidaţi cu soarta pecetluită, cum ar fi Predoiu. În acest context, în care Klaus Johannis e urcat pe firmament, domnul Predoiu nu va mai ieşi din cămară, acolo unde se simte cel mai bine. Nu în ultimul rând ne anunţă de intenţiile sale prezidenţiale şi Monica Macovei. E şi normal, dacă Elena Udrea mişună prin târg trebuie să o contracareze cineva, şi cine o poate face mai bine decât  rivala de moarte. Cam în acest joc al orgoliilor personale, mărunte şi al intrigilor de masă de poker se pregăteşte campania pentru prezidenţiale. Că le convine sau nu, percepţia publică, deocamdată, este că această dreaptă politică a reuşit mai mult să se poziţioneze anti-Băsescu, decât anti-Ponta, ceea ce indică o slăbiciune în faţa adevăratului adversar.