În nesfârşitele cicluri electorale, cei care au venit cu flacăra reformismului  au fost  mai mereu politicienii de dreapta. Promisiunea modernizării României, ieşirea din balta stătută psd-istă au gâdilat imaginarul colectiv într-un mod tare plăcut şi eficient, de fiecare dată. Partidele de dreapta, care au condus  ţara, au reprezentat mereu răul mai mic. Pe undeva e normal, când partidul e mai mic şi răul să fie mai mic. Pentru că altfel nu au existat diferenţe majore. În afară de presiunile Europei din ultimii ani, suprapuse cu mandatul unui preşedinte care nu mai avea nimic de pierdut electoral, voinţă de reformă n-a existat şi probabil că din 2015 ne paşte iar o stagnare.

De data asta, partidele aşa-zise de dreapta nici măcar nu mai au forţa de-a cânta live imnul dreptei reformatoare şi anti-psd-iste. Asistăm la un playback, de genul unor cântăreţi provinciali cu feţe de dovleci, invitaţi să cânte la Ziua cartofului. Motivele pot fi diverse. De la tradiţionalele înţelegeri transpartinice, mai în vogă ca oricând, la lipsa de vână politică. Toate acestea suprapuse şi cu nevoia tuturor liderilor de pe dreapta pe care Traian Băsescu i-a scos din anonimatul în care ar fi dormitat veşnic, de-a ţine morţiş să arunce o flegmă "recunoscătoare". Îi ajută foarte mult Elena Udrea în acest demers vechi de când lumea. Atacând-o pe ea şi folosind-o ca un paravan, par a nu se compromite prea mult. Sigur că e o prostie să existe un urmaş al preşedintelui. Nu suntem în plină dinastie prezidenţială. În mod normal,  un candidat al dreptei nu trebuie să-l urmeze pe Traian Băsescu,  dar  nici nu e nevoie să ne repete zilnic că nu-l urmează. Un lider adevărat se afirmă  prin sine însuşi. Piaţa nu oferă aşa ceva la momentul acesta. În afară de candidatul PSD, care ar fi în stare  să devină şi iezuit, dacă Ordinul cu pricina ar reveni în vogă, toţi ceilalţi  nefiind în stare să fie ei ceva, se raportează mereu la adversari şi pe deasupra o fac şi incoerent, şi ambiguu. Ca să întregească acest tablou, apar într-un detaliu de peisaj, mai la colţ, şi intelectualii cu capul în mâini sugerând bocetul. Aceşti orfani ai politicii, care pleacă de la un partid la altul, ca în final să iasă mereu pe uşa din dos. E neîndoios faptul că între transpiraţii şi unsuroşii politicii, ei nu sunt chiar albi ca zăpada, dar măcar un gri deschis tot îi prinde. Cu toate acestea, ei vor să meargă la bordel ca la Sorbona. Cu papion, cu discurs elevat şi maniere de salon. Bordelul politic e pentru buzunare burduşite şi cămăşi dinainte descheiate. Ori faci un partid cu cei de-un leat cu tine, ori rămâi o voce în societatea civilă. Dar să aştepti o sinecură, demonstrând că te poţi ţine de nas în preajma  vânătorilor de bacşişuri unsuroase, iar de abia atunci când nu ţi-o primeşti să începi să simţi duhoarea din jur, e un pic prea mult pentru a mai fi credibil. Acest misecuvenism, al celor care consideră că trebuie să fie răsplătiţi cu funcţii publice pentru că au fost elevi eminenţi, e unul penibil. Pentru  truda şcolară au fost răsplătiţi de universităţile respective. În politică trebuie să ai şi talent. Mitterrand era un pasionat de lectură, înghiţise o bibliotecă, dar asta nu l-ar fi legitimat în cazul în care n-ar fi avut stofă de lider politic. Intelectuali publici, precum Pascal Bruckner, îl consideră ultimul lider de anvergură a Franţei. Practic eşti într-un domeniu nou, unde trebuie să demonstrezi totul, ca într-o nouă cursă. Dar odiseea intelectualilor în politică a devenit deja o poveste veche şi prăfuită, astfel că mai de actualitate pare a fi momentul politic prin care trecem. E un moment  unic după 1990, când ai impresia că toate astrele s-au aliniat ca să iasă Victor Ponta preşedinte. Opoziţia nu există, presa de opoziţie îi cedează  şi ea prezidenţiabilului psd-ist, iar el "Însuşi" poate fi şi-n opoziţie, şi la putere, şi socialist, şi liberal, republican sau monarhist, naţionalist sau european, proamerican, prorus. Este de fapt quintesenţa politicii, trimisul politic pe pământ. Poate oferi totul, vreţi măsuri de dreapta? Vă dă. Vreţi patriotism de să plângă cămaşa? Vă dă. Vreţi glumiţe? Aveţi.  Acest factotum de bâlci pare imbatabil în faţa celor care chiar că au tras-o pe dreapta.