Privind la evoluțiile politice de la nivelul de frunte al principalelor partide românești, putem constata ca mimetismul funcționează perfect și-n politică.  În lipsa unui lider puternic la conducerea țării, nici celelalte zone nu sunt stimulate pentru a avea un leadership bătăios.

Cumva exact invers decât era în vremea lui Traian Băsescu, care a stimulat în adversarii săi dorința de-a arunca în luptă cei mai gălăgioși, guralivi și circari politicieni de după 1989, cuplul Crin - Ponta. Acum, prin alegerea altui bun organizator la conducerea PSD se merge pe linia personajelor șterse. Din păcate, acestea sunt două extreme nefaste şi liderul panglicar e unul fals, dar şi acești mopși seci, fără inițiativă, fără contur, sunt la fel de inutili. Totuși nu e momentul cel mai bun pentru a sta la cheremul acestor mediocri anoști. Asta dacă ne gândim la conjunctura externă care se înrăutățește și la faptul că România nu are o poziție de reprezentare la nivel european. Președintele nu are nici viziune, nici discurs, iar ideea că ar putea delega reprezentarea ministrului de Externe e imposibilă la noi. Nu e cazul lui Aurescu, altă catastrofă, ci vorbind în principiu. Nu vom avea noi niciodată vreun Kissinger sau chiar un Lavrov, pentru că românul crede că, dacă ajunge șef undeva, e mai deștept în toate decât toți ceilalți. 

Așa că rămânem cu Mihalache, Klaus Taciturnul, tanti diriginta Gorghiu, buldogul pensionar. Ai putea face un sketch umoristic cu toți, mai puțin cu prima doamnă, care joacă în altă piesă, una de Belle Epoque. Da, numai că această Belle Epoque, valabilă doar pentru unii, e destul de incertă, având în vedere iminentul conflict dintre Turcia și Rusia, complicațiile care vor surveni în Siria și, nu în ultimul rând, pierduta Ucraină (se pregătește Moldova?), ultimele fiind adevărate lovituri geopolitice pentru noi.

Toate acestea ne găsesc fără reacție, complet nepregătiți, iar când ieșim din carapace, comitem stângăcii, vezi poziția amatoristică și incoerentă privind cotele. Unii ne îndeamnă să privim peste gard la case mai mari, ca să vedem că lucrurile nu stau bine deloc nici acolo. Nu e deloc o consolare și mai degrabă îți induce frisonul nesiguranței, faptul că un clovn șprițar conduce destinele Europei.

Înainte de-a se alege președinția Comisiei Europene, presa occidentală, care nu e cenzurată nici în numele interesului național, dar nici european,  dincolo de prezentarea cv-urilor oficiale, venea şi cu amănunte legate de personalitatea celor în cauză. Așa am aflat că Jean Claude-Juncker nu are o mare problemă cu alcoolul, în sensul în care acesta doar îl încetinește puțin de-a lungul zilei, fără a-l scoate din joc. Cu alte cuvinte, omul nu trebuie schimbat nici la pauză și nici măcar pe final, duce și cele 90 de minute, intră și-n prelungiri și-ți bate unșpe` metri de sună gheața-n pahar. Nu știm dacă și asta îl atrage la Rusia, dar sigur îl apropie de poziția cuplului Merkel - Hollande, corifeii UE, care par dispuși să sacrifice și democrația, și valorile europene, doar din calcul economic. 

Tot ei erau cei care băteau obrazul est-europenilor în scandalul migrației, acuzându-i că au venit doar la miere în Europa, uitând că au și obligații. Dar cum e cu moralitatea europeană, atunci când duci politici doar pentru interesul propriu și care în timp pot împinge la o nouă sacrificare a estului Europei? E adevărat că Occidentul are tradiție în așa ceva. Pe Juncker îl supără America, nu Rusia, iar cei care îl combat cu argumentul că UE nu are armată, comisarul vesel le va răspunde în curând că are destulă Rusia. O posibilă soluție la aceasta criză de lideri ar putea fi venirea unei  administrații puternice la Washington, dar, chiar si așa, cedările nepermise față de Rusia rămân greu de surmontat. Întorcându-ne la pseudo-liderii noștri, putem vedea că pentru ei interesul național îl reprezintă doar coalițiile și înțelegerile lor transpartinice. Cu alte cuvinte, siguranța lor, iar cu așa caricaturi de lideri suntem la voia întâmplării mai mult ca oricând.