An de an, evenimente ca Mineriadele sau Revoluţia sunt reluate, uneori plicticos, dar alteori prilejul scoate la iveală şi mărturii ale cronicarilor vremii, nu doar faptele actanţilor. Interesant să vezi că presa română din anii 90, gemea de propagandă. Privind azi, după 22 de ani, nu s-a schimbat mare lucru. Structurile securistico-politice sunt bine înfipte şi manipulează parcă mai abitir ca atunci. Diferenţa e că atunci se manipula într-o singură direcţie, exista încă un monopol al puterii, astăzi s-a mai fărâmiţat acel centru monolitic.

Presa vremii de atunci consemnează materiale ale unora dintre deontologii de mai apoi, mari justiţiari cu lavaliera în piept. Cristian Tudor Popescu dovedea o înţelegere aproape frăţească faţă de acţiunea minerilor: "Că pe 13 iunie a avut loc în Bucureşti o tentativă de lovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl. Răzvan Theodorescu (...) Ceea ce s-a întâmplat a doua zi în Bucureşti, începând cu primele ore ale dimineţii, a fost o reacţie tot atât de inevitabilă; spirala violenţei, odată iniţiată, urcă întruna (...) În aceste condiţii, comportamentul grupurilor minereşti şi muncitoreşti nu a fost, şi nici nu avea cum să fie, paşnic". Acelaşi personaj susţine şi azi, aceleaşi lucruri, când e mai mult decât limpede că pe 13 iunie a avut loc o înscenare a violenţei menită a compromite piaţa Universităţii şi nicidecum lovitura de stat sau bazaconia cu rebeliunea legionară. Dar manipularea se prelungeşte în timp. Personaje gen Talpeş, care au misiune şi acum să intoxice, debitează enormităţi, de genul unei lovituri de stat pusă la cale de francezi. Ceea ce n-ar fi fost neapărat rău, doar că tradiţia arată că marile puteri îşi văd de treaba lor, şi nu luptă în locul popoarelor pentru democraţie. Cel mult, atunci când se alterează situaţia şi dictatorii intră în dizgraţia popoarelor, vin şi le dau un brânci. Revenind la mărturiile vremii, găsim şi o declaraţie al lui Andrei Pleşu, care vorbeşte bine despre fenomenul urii şi-a violenţei la români, despre proaspăt cucerita libertate de-a ne da în cap. Idei perfect valabile şi acum. Doar că Andrei Pleşu la acea vreme nu era un civil cu pusee eseistice. Era ministru de externe în regimul FSN, sub oblăduirea căruia se petreceau atrocităţile. Dar capcanele istoriei, cărora le cad victime intelectualii români şi de care vorbeşte şi istoricul Lucian Boia, în cartea sa, ce acoperă perioada 1930 -1950, sunt eterne. În aceeaşi capcană politică, au căzut mai toţi intelectualii români şi  după 1990. E şi cazul recent al lui Horia-Roman Patapievici, care acum se vicimizează anticipat, dar care chiar dacă poate pune pe masă realizările ICR din mandatul său, nu poate acoperi rubrica politică susţinută concomitent cu deţinerea funcţiei bugetare, în care îşi plătea datoria faţă de cel care l-a uns. Ce începe prost, continuă şi mai prost, aşa am putea sintetiza perioada din 1990 încoace. Încă de pe atunci totul a stat sub semnul minciunii şi a manipulării. Astăzi ne putem "mândri" cu o politizare excesivă atât a statului, cât şi a privatului, care rămâne, cu unele excepţii,  tributar relaţiilor din zona politică. Nu mai avem bâte de miner, dar avem o democraţie balcanică, a la Caragiale.