Din detenţia politică a anilor `50 au rămas memorii cutremurătoare, unele sub formă de versuri, altele prin jurnale. Ştim de Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steinhardt, de sacrificiul lui Mircea Vulcănescu, de versurile lui Radu Gyr, ale acelui teribil poem: "Cu Isus în celulă". Iată că vine o replică peste timp la acest poem, dată de torţionarul Alexandru Vişinescu, un octogenar în plină formă, care aruncă odată cu pumnul încleştat şi un Hristosu` mă-tii. Un Hristos pe care l-ar băga în celulă din nou, cu mare plăcere.

Se pare că mai există torţionari în viaţă. Eram obişnuiţi să aflăm de ei doar după ce mureau liniştiţi în patul lor. Cei mai mulţi s-au prăpădit în anii aceştia, savurându-şi o bătrâneţe nemeritată şi o pensie grasă scoasă din spinarea muncită a românilor de azi. Aşa cum şi-au luat arginţii de pe urma spinărilor bătute ale elitei româneşti, aşa şi-au mâncat şi pensiile oferite de un stat abject. Cazul torţionarului Enoiu, care s-a stins în 2010, şi al atâtor altora decedaţi în anii din urmă, reprezintă o pată neagră pe obrazul întregii clase politice. Practic, nepedepsirea acestor monştri înseamnă complicitatea la o culpă istorică. Memoria istoriei îi va reţine drept complici la atrocităţile comunismului pe aceşti guvernanţi ticăloşi. Alţii nu procedează aşa, oricât ar faulta Viktor Orban democraţia, răul istoric îşi află pedeapsa în Ungaria. Cei care au ordonat represiunea revoltei anti-comuniste în 1956 au intrat chiar şi la nouăzeci de ani în puşcărie. Şi dacă fac o zi de puşcărie aceşti criminali, e suficient  pentru a face o brumă de dreptate celor zdrobiţi de un aparat criminal. Din păcate, nici cei care au condamnat comunismul nu au făcut nimic în aceşti ani, asta demonstrând încă o dată că politicianul român n-are dimensiune istorică. Toţi cei care au pus mâna pe capul acestor călăi, ferindu-i de ghilotină, vor merita stigmatul istoriei. Unii or să spună că n-a fost timp pentru aşa ceva. Eterna scuză la noi, unde de douăzeci şi trei de ani nu e timp pentru  nimic, decât pentru furt. Niciun politician român n-a avut măcar orgoliul, dacă nu responsabilitatea politică, de a face un gest istoric prin care să rămână. De asta torţionarul Vişinescu poate da cu pumnul, aproape ca-n vremurile bune, în 2013. Omul o duce mai bine ca-n vremea comunismului, bucurându-se de tot confortul prezentului. Acestea sunt consecinţele unei justiţii schiloade, căreia şi acum, când a început să umble şchiopătând, i se mai pune piedică, doar, doar va fi împiedicată să meargă. Pedepsirea ultimilor torţionari ar fi o reparaţie de ceasul al treisprezecelea, dar tot ar fi un gest care ar mai scutura puţin destinul nostru de nevertebrate.