Faptul că la noi, cel mai greu e să faci echipă cu cineva, e un lucru deja de la sine înţeles. Românul ori e un şef absolut, un lider maximo, un factotum, ori intră în coliziune cu cei pe care nu-i poate subjuga total. Varianta colaborării este evitată fiind văzută ca un simptom de slăbiciune, adică n-ai suficientă putere, aşa că eşti forţat să colaborezi. Asta este una dintre principalele cauze pentru care meritocraţia nu poate exista în România.

Incidentele recente dintre preşedintele ţării şi ministrul de Externe, susţin şi ele această constatare. E adevărat că acest caz are particularităţile sale. Declaraţiile lui Andrei Marga în care îl compară pe şeful statului cu Mussolini se înscriu la rubrica de gafe publice. Cât priveşte cuvintele de bine la adresa lui Putin, ele spun multe despre "umanismul" intelectualului, care de-a lungul istoriei a ştiut să convieţuiască la modul căldicel cu teroarea istoriei. Dar dincolo de toate aceste frecuşuri personale, cei doi oficiali au datoria să colaboreze. În acest sens, gestul preşedintelui, prezent  la summit-ul de la Chicago, de-a face poze cu cei din sală, ca şi băştinaşul pe plajă cu "turiştii", în timp ce Andrei Marga îşi ţinea alocuţiunea, e unul incalificabil. O încercare brutală, primitivă, de-a arăta cine e jupânul. Există un specimen, care atunci când îi aude pe alţii vorbind mai mult decât el sau pur şi simplu vorbind preţ de câteva minute, deci obligându-l la tăcere, i se taie respiraţia, se sufocă. Sunt oameni pentru care a ieşi din centrul atenţiei echivalează cu propria dispariţie, cu extincţia. Specimenul e foarte răspândit la noi, nu doar la nivelul cel mai înalt, o dovadă fiind greutatea cu care se realizează dialogul la români. Plus de asta mai există motivaţia puterii, aceea de-a te arăta tu mai important, mai popular. Dar să zicem că e şi asta o performanţă, e în regulă, numai că "jucătorul" cu pricina, care este o mare vedetă naţională, încântă presa cu ieşirile şi declaraţiile sale, la summitul Nato este primit ultimul de către Barack Obama. Dintr-o dată luminile se sting şi se lasă clar obscurul. Asta este o realitate care ar trebui să ne facă să ne simţim umiliţi. Faptul că dăm o atenţie exagerată unor personaje care pe scena lumii nu sunt nici măcar sufleori. E ca şi-n fotbalul românesc, unde toată ziua se vorbeşte de Becali, iar în Europa competiţională, din nou eclipsă totală. Un autism gălăgios, cam asta este viaţa publică românească raportată la exterior. Dar pe înalţii oficiali ai statului nu-i interesează lumea de afară, pentru ei prezenţa de acolo e importantă ca mod de a-şi arăta muşchii, conaţionalilor, de-a face pe masculul alfa cu fundul la lume şi cu proeminenţa către ai tăi. Iarăşi vorbim de un fenomen tipic autohton. Pe români nu-i interesează, în genere, să asimileze ceva din contactul cu mentalităţile sau atmosfera unor societăţi civilizate. Inclusiv turismul de masă din ultimii ani nu produce nicio schimbare de mentalitate şi atitudine la cei din tânăra generaţie, în afară de maimuţăreala a tot ce e superficial şi exuberant în Vest. Cei mai mulţi români ies din ţară doar pentru a demonstra la întoarcere, celorlalţi, că ei au cu ce. Demonstraţie de forţă şi nimic mai mult. În Occident fac pe civilizaţii, mimează respectul, iar aici revin la dihonia de zi cu zi. Aşa şi ilustrul preşedinte, stă smerit şi zâmbitor când îl mai bagă cineva în seamă, pe la vreo întrunire de nivel înalt, dar când e cu ministrul de Externe, musai să intre în logica lui care pe care. Acest tip de comportament explică de ce oameni ca Udrea şi Boc au făcut mare carieră. Aceste personaje nu sunt doar în PDL, ele sunt în toate partidele şi sunt mereu prezente acolo unde apare un lider. Din păcate, amorul e reciproc, şi chiar dacă e la prima vedere e şi de durată. Unii se caută pe alţii, şi uite aşa competenţa şi bunul simţ fac tuşa. Tot aşa cum la nivel internaţional facem şi noi, ca ţară, tuşa, fiind ultimii băgaţi în seamă. Cu noi nu face nimeni poză, putem sta liniştiţi. Rămânem doar cu poz(n)ele prezidenţiale. Aşa, doar între noi.