La sfârşitul lunii ianuarie, mai multe publicaţii locale mediatizau lansarea la Oradea, tradusă în limba română, de data aceasta, a lucrării „Mică istorie a Transilvaniei”, apărută la editura „Pro Europa”, scrisă de Harald Roth, sas din Sighişoara, stabilit în Germania. Am precizat că a fost tradusă în limba română, deoarece, în România a fost editată, pentru prima dată în anul 1999, în limba maghiară, de către editura „Pallas-Akademia” din Miercurea Ciuc, unde a avut un "succes răsunător" datorită "poziţiei imparţiale" a autorului în ceea ce priveşte tezele şi izvoarele istorice utilizate. Deşi naţionalitatea şi cetăţenia autorului erau premise ale unei atitudini obiective, neutre, lectura cărţii evidenţiază existenţa unor pasaje discutabile sau care jignesc sensibilităţile cititorului de naţionalitate română. Astfel, printre rânduri este evidenţiată o adevărată răfuială cu istoricii români, acuzaţi, în repetate rânduri, mai direct sau pe ocolite, pentru lipsa de argumente şi, mai grav, pentru naţionalism, ipotezele istoricilor maghiari fiind considerate mai credibile decât cele ale istoricilor români (paginile 37-38): Pe de o parte sunt susţinătorii teoriei continuităţii, care pornesc de la o populaţie daco-romană aproape uniformă... Pe de altă parte se porneşte de la un spaţiu întins, lipsit de populaţie... Pentru ambele teze materialul documentar este sărăcăcios şi este înlocuit în primul caz cu ipoteze mai discutabile decât în al doilea. Istoricii maghiari şi vestici preferă teoria imigraţionistă conform căreia strămoşii lingvistic dominanţi ai românilor proveneau din elemente de populaţie balcano-romanică ce au emigrat treptat în regiunile de la nord de Dunăre. In Transilvania, pe baza ortodoxiei sau a unei condiţii sociale similar de proaste, s-ar fi amestecat cu slavii şi alte populaţii, vorbitoare de limbi turcice, romanice sau germanice. Procesul a fost favorizat de: modul de viaţă transhumant; persecutarea creştinilor din Hanatul bulgar în sec.IX; politica de impozitare bizantină din sec XI-XII. În repetate rânduri se foloseşte sintagma istoriografia naţionalistă română, dar niciodată adjectivul naţionalist nu este pus în legătură cu istoriografia maghiară, inducând în subconştientul cititorului ideea că istoricii români sunt de două categorii: obiectivi (foarte rari) şi naţionalişti (majoritatea), iar cei maghiari sunt totdeauna obiectivi. Nu ştiu de ce nu m-a mirat faptul că lansarea cărţii a fost organizată de către poetul Traian Ştef, - directorul Bibliotecii Judeţene "Gheorghe Şincai" din Oradea, care este, în acelaşi timp, redactorul şef-adjunct al prestigioasei reviste de cultură Familia. Dacă ar şti pe mâna cui au ajuns cele două instituţii de cultură orădene, luptătorii naţionali Gheorghe Şincai şi Iosif Vulcan (redactorul-şef care a înfiinţat revista "Familia" la Budapesta), s-ar ridica din mormânt şi i-ar bântui conştiinţa moţului renegat. Acesta, în loc să respecte Legea nr. 334/2002 - Legea Bibliotecilor, şi să facă instruirea anuală a bibliotecarilor cu specialiştii Ministerului Culturii şi Cultelor din Bucureşti, a apreciat că este mai "european" să-şi instruiască personalul, vizitând biblioteci ungare şi utilizând un bibliotecar-formator din ţara vecină, care a încercat să facă teoria chibritului - în problema biblioteconomiei, ce a stârnit hohote de râs, cu greu reprimate din partea auditoriului. „Europeanul”, era să zic federalistul, Traian Ştef, prietenul autorului manifestului M-am săturat de România nu şi-a putut domoli adevăratele sentimente "curat naţionale" şi şi-a dat în petec în cadrul manifestării ce se anunţa a fi una culturală şi nicidecum politică. Atitudinea, din punctul său de vedere, era una normală, având alături vechi luptători pentru cauza federalismului: Smaranda Enache şi istoricul clujean Ştefan Pecican. Mă întreb ce căuta între aceştia istoricul Sorin Şipos de la Facultatea de Istorie-Geografie a Universităţii din Oradea?! Încurajat de aserţiunile defăimătoare la adresa tuturor românilor şi de îndemnurile de renunţare la actuala istoriografie transilvăneană, cuprinse în paginile cărţii amintite, Traian Ştef a luat cuvântul, amintind, prin citate, de manifestul lui Sabin Gherman, care militează şi incită la ruperea Transilvaniei de România. Înclin să cred că poetul nostru s-a pretat la un asemenea joc periculos din pură naivitate, nedându-şi seama că a devenit un simplu mijloc de propagandă separatist-autonomistă, utilizată cu abilitate de cercurile revizioniste din ţară şi străinătate. Poziţia sa mi-a lăsat un gust amar, văzând că gestionarul unui adevărat patrimoniu cultural naţional este preocupat de himere - a se citi Autonomia Transilvaniei şi de excursii în străinătate, în special în Ungaria, în loc să vegheze la îndeplinirea sarcinilor ce îi revin în calitate de director al unei instituţii culturale româneşti. Să mai auzim şi de mai bine!