Zece oameni mor arşi de vii într-o secţie de terapie intensivă, la cinci ani de la tragedia Colectiv. O paranteză în timp. Un tânăr moare cu zile aşteptând un transplant salvator în străinătate. Ceva este profund viciat în sistem, în structurile statului, în poporul acesta paradoxal, docil şi manevrabil, dar, în acelaşi timp, nepăsător faţă de reguli.

Dacă suma calităţilor unui popor este dată de suma calităţilor individuale ale cetăţenilor acelui popor, înseamnă că şi defectele sunt cuantificabile în aceeaşi măsură. Avem mai mulţi cetăţeni needucaţi şi bolnavi, suntem un popor needucat şi bolnav. Avem politicieni corupţi şi mincinoşi, înseamnă că cei care i-au votat fie sunt croiţi pe acelaşi calapod, fie sunt săraci cu duhul. După ce zece pacienţi au murit în chinuri în secţia ATI de la Piatra Neamţ, a ieşit pe sticla televizoarelor ministrul Sănătăţii, spunându-ne că „toţi suntem vinovaţi” pentru că timp de 30 de ani am permis să se degradeze situaţia din sistemul medical. Nu este primul (şi, probabil, nici ultimul) politician care invocă această vină colectivă atunci când se produc astfel de tragedii. O tactică meschină şi laşă prin care se evită asumarea responsabilităţii, o reţetă folosită de mulţi dintre cei care ocupă funcţii în structurile statului român.

Practica culpabilizării colective provine din creştinism, având la bază păcatul originar. Fiecare creştin nu poate exista fără permisiunea Divinităţii, care are şi rolul de salvator, mântuitor al sufletelor, prin intermediul bisericii. Nimeni nu este fără de păcat încă de la naştere, de aceea cu toţii suntem păcătoşi. Pe măsura secularizării societăţilor, ideea nu a fost abandonată, fiind folositoare elitelor politice pentru controlul maselor. Comunismul ateu a pervertit conceptul prin intermediul marxism-leninismului în scopul formării „omului de tip nou”, prin propagandă şi îndoctrinare: omul de tip vechi, burghezo-moşieresc trebuia reeducat, de aceea toată lumea era suspectă. După căderea regimului Ceauşescu, am aflat de la noua nomenclatură deghizată în democraţie originală că suntem cu toţii vinovaţi de păcatele comunismului. Iată că rădăcina acestui rău este mai adâncă decât pare la prima vedere.

Nu suntem însă cu toţii vinovaţi, nu avem cum. Nu noi am organizat concursul pentru ocuparea acelui post de manager, nu noi am semnat actele de licitaţii pentru achiziţia de piese, aparatură, nu noi am verificat clubul Colectiv şi nici măcar nu am întârziat transferul celor răniţi acolo la tratament în străinătate etc.

Vina aparţine în totalitate celor din sistemul de stat, puşi acolo cu un singur scop: să asigure dreptul la sănătate. Să furnizeze sănătate. Faptul că în ultimii 30 de ani s-a investit puţin în sănătate sau în educaţie nu este vina noastră, dimpotrivă, am cerut în permanenţă sisteme „ca afară”, lumea a ieşti în stradă împotriva hoţiei şi corupţiei. Este vorba de o complicitate criminală aici, a politicienilor aleşi să guverneze, a clientelei numită în posturi de conducere, a cadrelor şi specialiştilor din sistem care nu s-au implicat suficient. Nu înseamnă că peste tot sistemul este varză, există şi puncte luminoase pe harta neputinţei şi indolenţei naţionale. Zilele trecute, la Oradea, s-a inaugurat cea mai modernă Unitate de Primiri Urgenţe din ţară, la Spitalul Municipal a fost ridicat un corp de clădire nou pentru Oncologie în urmă cu câţiva ani şi în curând va fi ridicat un nou spital pe strada Vlădeasa. La Timişoara şi Cluj se fac, de asemenea, investiţii importante în sănătate. Acolo unde există buni administratori ai sistemelor publice, lucrurile se mişcă în sensul dorit şi aşteptat de cetăţeni. Trist şi revoltător este faptul că o ţară nu se poate dezvolta doar cu câteva puncte luminoase pe hartă.

Momentele de criză pe care le traversează o ţară sunt borne extrem de importante în dezvoltarea societăţilor. Ele pot reprezenta momentul în care se impune distrugerea creatoare, înlocuirea unor instituţii ori sisteme perimate cu altele noi. Actuala pandemie, suprapusă pe problemele grave acumulate în sistemul sanitar, reprezintă un moment ideal pentru a schimba lucrurile. Cui revine această sarcină? Celor aleşi să guverneze, „elitelor politice”. Altă cale nu există. Alegeţi, deci, cu responsabilitate pe cei care vă reprezintă şi staţi cu ochii pe ei ca pe butelie.