Povestea celei de-a doua reunificări a Basarabiei cu România a fost cel mult subiect de bancuri pentru stăpânul cu centură neagră la judo de la Kremlin. Acum, când sistemele politice liberale occidentale încasează lovituri putiniste demolatoare, însăşi democraţia este strânsă la piept şi tăvălită în dansul ursului. A ursului siberian.

 

Poveştile cu reunificarea au început în stilul romantic al revoluţiilor de catifea, când URSS făcea implozie şi se prăbuşea asemeni unui monstru de tinichea, dezarticulat. Atunci a fost ratat un moment politic favorabil din cauza unor personaje politice preocupate să breveteze „democraţia originală”. Curluntrismul lui Ion Iliescu şi compania, care se închinau încă la răsărit, deşi abia învăţau să-şi facă cruce şi confundau Crezul cu Internaţionala, a condus în practică doar la întinderea unor simbolice poduri de flori peste un râu. Egale în realipolitik cu un pipi de emoţie pe ambele maluri ale Prutului. De nervi, Istoria ne-a trântit uşa întredeschisă şi a rămas aşa şi pe vremea liderului regional Emil Constantinescu, deşi acesta comanda o armată de 15.000 de specialişti care trebuiau să găsească, cumva, o clanţă. Bine, abia ulterior am aflat că în armata de specialişti figurau şi fantomele elitei politice interbelice dispărute în puşcăriile comuniste. Uşa a rămas închisă, dar nu zăvorâtă. Istoria asista plină de draci cum, pe ambele maluri ale Prutului, jaful făcea să pălească de ruşine raidurile de pradă ale cumanilor, pecenegilor şi tătarilor la un loc. A urmat perioada în care răul cel mic, din nou Ion Iliescu, l-a ţinut departe de jocurile mari pe bufonul Vadim Tudor, să-i fie ţărâna uşoară. Iar Năstase, când nu era ocupat să numere ouăle, mulgea ţara cu mâna de fier învelită într-o mănuşă de catifea, să nu rămână urme. A urmat intrarea în UE şi „modernizarea statului” sub cârma căpitanului de cursă lungă, perioadă în care Istoria a început să dea semne evidente că nu mai are răbdare. Milioane de români au luat calea bejaniei înspre ţările occidentale, întregind o diaspora care se întinde de-a lungul şi de-a latul Europei. În hoardele de români s-au strecurat cete întregi de plăieşi de dincolo de Prut, încât ambele teritorii au rămas pustiite de locuitori mai ceva ca după luptele de la Călugăreni şi Podul Înalt. România Mare a pierdut mai mulţi locuitori decât în toate războaiele purtate de români de-a lungul istoriei. O catastrofă demografică, economică şi genetică de proporţii biblice. Parcă acea parte a neamului românesc aflată în plină putere de muncă, creaţie şi procreaţie a fost adoptată (sau luată în sclavie, cum doriţi) de alte naţiuni. Curluntrismul patriotului naţional a început să pută corect politic, iar directivele komisarilor bruxellezi sunt noua cărticică roşie a politicienilor care conduc această ţară. Un fel de tocilari hoţomani, care aprobă tot ce le cer şefii, iar acasă îşi fac mendrele. În Basarabia au dispărut un miliard de dolari din bănci, iar mafioţii au fost realeşi. În România nu trece săptămâna în care DNA să nu vâre în cătuşe un corupt de rang, hai că poate mai avem o şansă. Pe negândite însă, malurile Prutului au prins a se depărta unul de celălalt, iar Istoria a căzut lată, epuizată de câtă prostie şi lipsă de viziune politică curge la vale.

Pe vremuri, ursarii îşi ademeneau ursul la joc cu un păhărel de rachiu. Ursul care a închis România între ţări cu regimuri pro-ruse ţine la băutură şi unde pune laba, nu prea pleacă de bunăvoie. Ursul ăsta a ronţăit un braţ al UE de când cu Brexitul şi a picat în cur de râs când a văzut scorul electoral din America. Inteligent politic, ursarul de la Kremlin bate sistemele democratice cu propriile arme, profitând de prostia şi suficienţa unor lideri închişi în globul de cristal al regulilor birocratice perfecte, dar teribil de îndepărtate de aşteptările oamenilor. Dar de la ursar la ce să ne aşteptăm?! La stabilitatea unui sistem fondat de Ivan cel Groaznic şi perfecţionat de Lenin şi Stalin. În esenţă, de la Rasputin şi până la Putin, nimic nu s-a schimbat. Autoritarismul se bazează pe empatia clinică dintre victimă şi călău, iar uneori relaţia poate căpăta forme sadice. Noi vrem să ne reîntregim ţara, dar ursul a făcut pui peste Prut şi adulmecă după un bârlog în Carpaţi.