Încă dinainte de anii 90 personalul medical din ţara noastră a fost arătat cu degetul şi condamnat ca aparţinând uneia dintre cele mai corupte bresle din România, pacienţii recunoscând că oferă „atenţii" pentru a se asigura că vor beneficia de un tratament adecvat. Fenomenul nu a apărut peste noapte. Dacă în urmă cu zeci de ani bolnavii se prezentau la doctori cu găina în paporniţă, iar apoi cu cartuşele de ţigări şi pachetele de cafea, în vremurile noastre plicul cu bani este cel care are puterea de a deschide uşile sistemului. În trecut însă medicul avea un rol deosebit de important într-o comunitate, în timp ce astăzi doctorii nu se mai bucură de aceeaşi poziţie în ochii societăţii. Şi asta pentru că românii au etichetat o întreagă categorie profesională ca fiind coruptă.

Fără îndoială, nici cadrul legislativ şi nici tentativele de reformare a sistemului de sănătate nu au fost până acum în măsură să rezolve toate problemele personalului medical, a salarizării sau a dotărilor. Facultatea de Medicină, instituţia de învăţământ superior cu cea mai lungă durată de şcolarizare, urmată de ani întregi de rezidenţiat, specializări şi participări la conferinţe, congrese, simpozioane, nu este în măsură să garanteze o remuneraţie corespunzătoare aşteptărilor celor care îşi finalizezază anii de studii. Dacă în Statele Unite, de exemplu, un medic care lucrează 40 de ore pe săptămână, fără gărzi, are în cont la sfârşitul lunii circa 10.000 de dolari, în ţara noastră, salariile sunt de zeci de ori mai mici. În aceste condiţii, şpaga a fost adoptată ca unică soluţie prin care medicii îşi pot rotunji veniturile. Mita a ajuns astfel cuvântul de ordine în sistemul sanitar românesc şi asta pentru că medicii iau şi, la rândul lor, dau şpagă. Un post într-un spital, o funcţie de asistentă sau chiar una de infirmieră se cumpără cu bani grei chiar dacă despre ultimul aspect aproape nimeni nu suflă o vorbă. Acest cerc vicios a introdus în sistem cadre medicale, poate cu valoare, dar fără pic de demnitate sau integritate. Cum în această profesie trebuie să treci de 30 de ani pentru a putea fi considerat un bun specialist, cei care şi-au tocit coatele peste zece ani pe băncile şcolii acceptă compromisuri. De la plicuri cu bani până la căpuşarea sistemului. Aşa s-a ajuns ca pacienţii să fie racolaţi în spital şi consultaţi în clinica privată a medicului sau să fie trimişi la analize nu într-o unitate de stat, ci într-un laborator particular cu care doctorul lucrează la mica înţelegere. În străinătate, medicii nu au contract direct cu casele de asigurări de sănătate. Pacientul este cel care are o asemenea asigurare şi tot el decide care medic îl va trata şi în ce unitate sanitară. În acest fel, pentru a avea pacienţi, specialiştii trebuie să îşi demonstreze competenţele şi operativitatea, eliminându-se astfel mediocritatea şi timpii morţi. În România, însă, profesionalismul unui doctor a ajuns să se măsoare nu în funcţie de numărul operaţiilor reuşite sau al cazurilor tratate cu succes, ci, mai degrabă, în funcţie de grosimea plicurilor adunate, de numărul etajelor viloaielor ridicate sau al autoturismelor de lux deţinute.

Fără doar şi poate, personalul medical din ţara noastră este prost plătit în raport cu riscurile şi importanţa meseriei pe care o desfăşoară, dar asta nu scuză proliferarea şpăgii până la condiţionarea exercitării actului medical de încasarea acesteia. Ce s-ar întâmpla însă dacă salariile româneşti ar ajunge vreodată la nivelul celor din Uniunea Europeană? Vor putea medicii să renunţe la plicuri? Greu de crezut, cu atât mai mult cu cât în prezent nu se prea ştie cine poartă vina pentru faptul că pacienţii nu pot beneficia de servicii medicale corespunzătoare fără să bage bani în buzunarul doctorilor: medicii care iau plicul fără să clipească, ca şi cum li s-ar cuveni de drept, sau statul, care, deşi nu le oferă salarii decente, ar mai părea dispus şi să legifereze şpaga fie şi numai pentru a o impozita cu 16%...