Multe s-au mai întâmplat în România de la vremea de succes a trupei "Cărăbuş" - înfiinţată în 1919 de către inegalabilul Constantin Tănase - până la perioada de glorie a grupului "Divertis", însă unele realităţi perene din societatea românească au fost satirizate cu acelaşi succes prin prestaţiile celor două colective de artişti. Ne aducem aminte de acel Costică Păgubici (interpretat prima dată de către Constantin Tănase şi, peste mulţi ani - într-o înregistrare pentru programul de Revelion - de către inegalabilul Florin Piersic), care, vrând să obţină o autorizaţie pentru o trebuinţă casnică (pentru a instala … "o ţavă") este plimbat pe la toate instituţiile posibile şi imposibile, prilej cu care constată că toate serviciile şi utilităţile publice sunt administrate de străini (suedezi, italieni, englezi etc.) cu care nu te poţi înţelege decât dacă le ştii limba. A rămas de referinţă din acest cuplet umoristic celebra replică (adresată italianului): "Capisco, capisco, dar nu-nţeleg!", la fel ca şi celebra: "Curat murdar, coane Nae!", a lui Pristanda. În spectacolele grupului "Divertis" întâlnim un personaj numit Costel Păgubosu, proprietar al unui local sugestiv intitulat "La trei pui", adânc ancorat în "sinergia faptelor", palpând "meandrele concretului" din societatea românească a începutului de mileniu III, cum ar spune un clasic în viaţă, care a reuşit să cucerească ani de-a rândul cea mai mare parte a populaţiei României pentru că vorbea frumos, ce mai conta că mai nimeni - dintre cei care îl ascultau - nu înţelegea multe dintre preţiozităţile sale, câtă vreme, vorba unei tanti: "- Nu ştiu ce zâce, da’ tare mândru voroveşte!". Raportând cele două personaje reprezentative ale umorului românesc la momentul istoric de care aparţine fiecare dintre ele, ne vin în minte mai întâi realităţile din România Mare de la începutul veacului trecut, când, în urma Primului Război Mondial, ţara noastră a redevenit mare şi bogată, neieşind însă din atenţia grupurilor de interese din mediile de afaceri străine. Atunci, cu toate binefacerile desprinse din înfrângerea în război a puterilor reacţionare cu interese directe în România, românii au ajuns să se simtă străini la ei acasă, căci tot străinii erau cei care aveau să decidă în domeniile de interes public, iar dacă ai noştri nu le cunoşteau limba, nu le rămânea decât să recunoască franc: "Capisco, capisco, dar nu-nţeleg!". Păgubosu de la "Divertis" vrea parcă să ne spună că, în România Europeană a mileniului III, indiferent câte trucuri şi şmecherii eşti capabil să faci, în cele din urmă, tot… îţi vine să fluieri a pagubă. Mai suntem pe aici şi oameni dintre aceia care nu s-au săturat de România (spre deosebire de actualul director al Bibliotecii Judeţene Bihor, care a semnat "manifestul" făcut public de către un ciudat cu numele de Gherman) şi credem că putem trăi fericiţi pe aceste locuri alături de concetăţenii vorbitori ai altor limbi. Tare ne-a mâhnit însă o afirmaţie publică a şefului statului, care-i îndemna pe cetăţenii români de vârstă şcolară din judeţul Covasna să înveţe limba română (limba oficială a Statului Român) ca pe o limbă străină. Asta presupune că orice alţi români care vor să locuiască statornic în zona respectivă n-au decât să înveţe limba pe care o vorbesc aceştia curent, dacă nu vor să fie puşi să joace cum cântă cei care au dreptul (recunoscut de preşedinte) să trateze limba oficială ca pe un moft, precum celebrul Costică Păgubici tot dădea raite în jurul englezului, care îi spunea - pe limba lui - că totul este în regulă. De-ar fi doar asta şi tot n-ar fi atât de rău. Însă mai sunt şi altele. În urma unui pseudoreferendum, în inima geografică a României se marchează cu însemne vizibile din avion "Ţinutul Secuiesc". În Oradea, tineri înfocaţi (se zice că de la paprika şi palinka) au inscripţionat (semioficial, cu tăcerea complice a autorităţilor) străzile din zona centrală a oraşului cu denumirile vechi din perioada incidenţei Diktatului de la Viena, fapt care nu doar că îi derutează pe cei care vin în oraşul nostru, dar îi şi mâhneşte profund pe cei care ştiu câte nedrepte suferinţe au avut de îndurat înaintaşii noştri trăitori pe aceste locuri în acea vreme. Multe ciudăţenii ne este dat să întâlnim, nouă, celor care de două milenii trăim pe aceste meleaguri (pe bune, majoritatea ne-am născut în mileniul II d. Hr., iar acum suntem deja în cel de-al treilea). Un distins istoric local (Dumnezeu să-l odihnească, căci de câţiva ani a trecut la cele veşnice) spunea, la o adunare solemnă, de ziua municipiului, că Oradea este un oraş ridicat cu banii evreilor şi munca românilor. Doar munca ne este dată nouă? Oare până când personajele de succes ale umorului românesc (cel născut din viaţa de zi cu zi) vor purta tot nume derivând de la substantivul pagubă?