Mare minune fotbalul. În serile cu meciuri la Turneul Final al EURO 2008 erau pustii străzile şi uliţele oraşelor şi satelor din România. Nu însă şi terasele! Eufemistic vorbind, hoţii îşi puteau face nestingheriţi meseria, căci majoritatea bărbaţilor, de la orele nouăsprezece până după miezul nopţii nu vedeau în faţa ochilor decât 1-X-2. Mare păcat că n-am mai ieşit în stradă şi la finalul jocurilor, ca în alte rânduri. Asta însă numai datorită aristocratizării celor care deşi intonau cu mult patos imnul de stat al României la începutul jocurilor "Naţionalei", n-au pus osul ca altădată, iar rezultatele au fost mai modeste ca la alte Turnee Finale.

În România ultimilor ani, parcă am trăit ceva aparte în materie de fotbal. La noi în Oradea fotbalul înseamnă - din păcate - mult mai puţin decât ar putea să însemne, chiar dacă în prima lună a anului current, Consiliul Local a aprobat pentru F.C. Bihor un buget cu jumătate mai mare decât în anul de graţie 2006, cel în care echipa clubului fanion al judeţului a jucat turneul de baraj pentru promovarea în Liga I cu Unirea Urziceni, echipa domnului Bucşaru - prietenul domnului Cocoş, cel legat matrimonial de renumita doamnă Udrea, cea care la vremea respectivă scotea la rampă celebrul "bileţel" prin care se cerea "soluţie legală" pentru "cestiunea" unui domn care făcuse acte caritabile pentru câţiva protagonişti ai scenei politice româneşti.
De mai bine de o sută de ani, fotbalul ţine prim-planul în România. Dacă în urmă cu optzeci de ani băteam - pe terenul de fotbal - un prieten tradiţional (Nu era vorba despre Marea Neagră!) la Belgrad, umflându-ne precum curcanii, jocul cu balonul rotund ne-a făcut, în vremurile care au urmat, de atunci până astăzi, să trăim nu doar satisfacţii - de genul celor care ne-au determinat să ieşim pe străzi în nopţile meciurilor de neuitat din mai 1986, noiembrie 1989 şi 1993, iunie 1994, iunie 2000 şi alte câteva momente memorabile ale fotbalului românesc - ci şi momente de coşmar (Scoţia, Slovacia, Slovenia, Benfica Lisabona, Milan, Nentori Tirana şi alte câteva repere de tristă amintire ale fotbalului românesc).
Vorbeam de mai 1986. Atunci echipa Steaua Bucureşti - care îl avea ca mentor pe rebelul fiu al Şefului Statului, celebrul Valentin, titrat al unei redutabile şcoli superioare de îndelungată tradiţie din "Perfidul Albion" (Marea Britanie) - reuşea o performanţă unică în istoria fotbalului românesc, câştigând cea mai importantă competiţie rezervată echipelor de club din fotbalul profesionist. Unii răutăcioşi (de teapa unui buteliar originar de pe melegurile unde s-a născut Ecaterina Teodoroiu şi a trăit şi lucrat Constantin Brâncuşi) au pus acea irepetabilă ispravă exclusiv pe seama regimului totalitar. Oameni precum Marius Lăcătuş, Helmuth Duckadam, Gică Hagi, Tudorel Stoica, şi alţii, au o părere oarecum diferită; în sensul că, recunoscând că Valentin Ceauşescu era la vremea respectivă unul din puţinii care - în virtutea poziţiei sociale - avea putere de viaţă şi de moarte asupra semenilor, fie ei muritori de rând, savanţi români de renume mondial, sau fotbalişti din "Naţionala României"; a fost - şi este în continuare, conform declaraţiilor pe care le putem studia şi în presa acestor zile - un apropiat al fiecăruia dintre ei, în sensul cel mai uman al termenului, şi, chiar în acele vremuri tulburi, n-a comis abuzuri spre a-şi favoriza echipa în competiţii.
De-a lungul celor trei decenii trecute de la acel eveniment, Steaua "a încăput pe mâna" multor personaje interesante ("şobolani rozalii", arabi, benzinari, handbalişti, babiuci, etc.), ajungând în final la cheremul unui "cavaler al luminii" care tot visează că trăieşte în vremurile premergătoare ale celui de-Al Doilea Război Mondial, când galăgioşii de teapa lui "luau piuitul tuturor fraierilor" (să vorbim pe limba lui) cu sintagme de tipul: "O Românie strălucitoare, ca Soarele pe Cer".
Ce-a ajuns Steaua (ca şi fotbalul românesc în general) în era Gigi? Steaua a rămas un nume în fotbalul european, fiind an de an o protagonistă a competiţiilor continentale inter-cluburi. În ţară însă, înainte de calităţile remarcabile ale sportivilor reuniţi sub culorile sale, ies în evidenţă în primul rând prestaţiile "finanţatorului". Doar aşa îi putem spune, căci nu se poate încadra în rigorile legale nici pentru calitatea de patron şi nici pentru cea de preşedinte, încercând să aibă prestaţia fostului patron al clubului Venus Bucureşti din perioada interbelică (Gabriel Marinescu - Prefect al Poliţiei, unul din cei mai potenţi demnitari ai vremii, care ajunsese chiar să aresteze jucători ai echipei cu care jucau ai săi - în 1938 finala Cupei Romaniei - doar-doar va câştiga, şi totuşi, vorba lui Eugen Jebeleanu: " ... n-au învins!"), pe fondul unor relaţii între el şi jucători, respectiv salariaţi ai clubului, ca-n perioada anterioară feudalismului, când gladiatorii se bucurau de privilegii dintre cele pe care nu şi le permiteau decât cei mai bogaţi cetăţeni, însă, în fond nu erau altceva decât sclavi (unelte vorbitoare). Greu o să uităm prestaţiile din faţa camerelor de luat vederi ale vedetei scoase la rampă de hrebenciuci din persoana celui care de mic copil (după cum îşi aminteşte chiar fostul antrenor al Stelei din 1986) se tot foise pe lângă jucătorii de la "Steaua". Ele sunt unice, irepetabile şi demne de unul ... nedus de două ori la biserică. L-am văzut intrând şi ieşind dezinvolt din clădirea emblematică unde începuse la 06.05.1946 celebrul "Proces al Marii Trădări Nationale" (sediul de astăzi al DNA), rostind cu nonşalanţă: "Ce sunt fraier să fac puşcărie dacă sunt miliardar?" sau "Mă duc la DNA să mă distrez!".
Acestea fiind zise, mă mir şi eu cum unul din cele mai notorii branduri din România a ajuns astăzi pe mâinile acestui student exmatriculat!