În fiecare an suntem tot mai aproape de sărbătorirea unui secol de la cel mai important moment al istoriei noastre naţionale din secolul al XX-lea. Fără unirea Transilvaniei cu România în urma deciziei plebiscitare clare a românilor luată la Alba Iulia, traseul propriei istorii ar fi avut un cu totul alt curs în ultimul veac.

Nu vom face aici istorie contrafactuală, întrucât nu este cazul şi nu este profesionist, însă putem afirma fără tăgadă că fără unirea românilor într-un stat naţional astăzi am fi vorbit în spaţiul naţional transilvănean despre alte realităţi lingvistice cauzate de un efort consistent demarat de Budapesta după instaurarea dualismului în 1867.

Românii ardeleni au fost oneşti cu ei înşişi şi cu propria istorie şi, la 1 Decembrie 1918, au spus un DA răspicat unirii cu România la finele unui demers întregitor pornit la drum, cel puţin la nivelul ideilor, în urmă cu câteva secole. Desigur că pentru construirea edificiului naţional s-a depus un efort considerabil, iar generaţiile Memorandumului şi cea de la 1918 au făcut paşii decisivi în acest sens. Asta în ciuda piedicilor fireşti ale unui stat, Imperiul Austro-Ungar, care nu înţelegea că este nevoie să se reformeze, dacă doreşte să mai existe. Nu a înţeles. Dovadă stau mărturiile din epocă ce devoalează o stare extrem de tensionată în Transilvania în preajma izbucnirii Primului Război Mondial nu numai la nivelul cancelariilor europene, ci şi la nivelul micii istorii. Oamenii simpli nu mai înţelegeau pur şi simplu mersul lucrurilor în făgaşul existent atunci şi doreau altceva. Ori, acel altceva era reprezentat de unirea cu România pentru românii transilvăneni.

Drumul era, aşa cum am mai spus, unul anevoios. Chiar liderii românilor circumscrişi micii istorii vedeau destul de greu posibilă unirea cu România. Partenie Coroiu bunăoară, un simplu comerciant din Vaşcău, "care era un om foarte cuminte şi bun român", susţinea în 1914 cu o undă de speranţă în glas că "e uşor să spui, dar mai greu este să se facă unirea". Fiul său. Nicolae Coroiu, dintr-o generaţie nouă şi mai entuziastă, era convins că unirea este posibilă şi tocmai de aceea, în ianuarie 1914, a luat drumul României pentru a participa activ şi direct la acest efort colectiv. La despărţire, acesta i-a spus propriului său tată că "aici are să fie în curând România". Avea dreptate, după numai patru ani "aici" era România. 

Drumul a fost deschis de Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, semnată de fruntaşii românilor în data de 12 octombrie 1918 în casa avocatului orădean Aurel Lazăr, şi încheiat la 1 Decembrie 1918, când cele decise la Oradea au fost transpuse în practică la Alba Iulia. Nu putem să nu remarcăm efortul contrar depus de autorităţile de la Budapesta în vederea zădărnicirii acestor tendinţe, nu numai în cazul românilor, ci şi al celorlalte naţiuni avute sub control de guvernul din capitala Ungariei de atunci. Eforturile au fost zadarnice, întrucât românii, slovacii, sârbii, croaţii şi ceilalţi nu mai doreau sub nici o formă să coabiteze în interiorul unui spaţiu controlat politic şi administrativ de la Budapesta. Fiecare dintre naţiunile enumerate mai sus a decis ceea ce era mai bine atunci pentru ele.

Desigur că, în cele din urmă, Ungaria nu a avut ce face şi a acceptat situaţia scrâşnind din dinţi şi menţinându-se într-o veşnică boscorodeală, regretând realităţile de odinioară. Doreau desfiinţarea frontierelor stabilite pentru ea la Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920), tânjind după ştergerea lor şi integrarea fostelor spaţii controlate de Budapesta în statul ungar. Vreme de aproape un secol, cu fluxuri şi refluxuri, tema a rămas una intens discutată în anumite medii politice maghiare, cu restabiliri efemere ale frontierelor conform intereselor sale, precum cele din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Istoria îşi urmează cursul său şi nu trebuie uitat că întotdeauna aceasta face dreptate în cele din urmă, chiar dacă pentru aceasta se aşteaptă, uneori, sute de ani.

Astăzi, la aproape un secol de la momentul în care statul pannonian a pornit în direcţia anulării prevederilor referitoare la propriile frontiere aşa cum au fost ele stabilite la Paris, constatăm cu stupoare că se pregăteşte intens contrariul odată cu edificarea unui gard care să separe clar ţara vecină de ceilalţi vecini. Demersul este ciudat privit din perspectiva naţională la aproape un secol de la momentul 1918. Să înţelegem că prin aceasta cei care contestă prevederile Conferinţei de Pace de la Paris, inclusiv Trianonul, au ajuns la concluzia că deciziile luate atunci au fost juste în ceea ce îi priveşte? Aşa pare, din moment ce există dorinţa de izolare faţă de ceilalţi, inclusiv prin garduri de sârmă care fac trimitere la vremuri de tristă amintire, precum anii '50 ai secolului trecut, când în acest spaţiu bântuia cel mai crunt stalinism de factură ruso-sovietică.