După victoria în alegerile prezidențiale din decembrie 2014, etnicul german de națiune română și religie creștin protestantă, Klaus Iohannis, îmi place și cred că e animat de intenții patriotice bune, dorește să redea românilor speranțele pierdute, știe că trebuie s-o ia de la capăt, într-o nouă Românie a lucrurilor bine făcute.

Numai că, pentru aceasta, e nevoie de un front comun al tuturor oamenilor de bună credință, de o Românie unită, de implicarea societății civile, a organizaţiilor neguvernamentale, de consilieri pricepuți, parlamentari, miniștri, magistrați dezinteresați, iubitori de țară, patrioți, fără stimulente salariale și pensii nesimţite, fiindcă într-un stat de drept cu adevărat democratic, bazat pe legi și norme juridice, nu este sau n-ar trebui să fie mai importantă și mai bine remunerată activitatea judecătorească, decât cea legislativă, executivă, didactică ori curativă, a profesorilor și medicilor.

Spuneam de la începutul acestui articol că vinovate(i) de degradarea vieții publice nu sunt cuvintele, ci oamenii, eventual înțelegerea și întrebuințarea eronată a unor cuvinte cheie, cum se numesc ele în breviarele științifice, precum politică, dușmănie, adversitate, pe care dorim să le explicăm în cele ce urmează pentru a reconstitui doar prin trei cuvinte o radiografie lingvistică  a situației dramatice prin care trece România de astăzi. Responsabil de vicierea involuntară a relațiilor sociale, interpersonale poate fi de multe ori chiar cuvântul politică. Traducerea eronată a definiției aristoteliene a omului ca zoon politikon (omul este un animal politic) a dus, cel puțin la români, la compromiterea înțelesului genuin al cuvântului  politică, politician, care a dobândit semnificaţii exclusiv peiorative. În limba greacă zoon înseamnă ființă, vietate, animal; polis oraș, cetate.

Aristotel era îndreptățit să scrie că omul prin natura sa este o ființă politică, angrenat în mecanismul vieții politice, a polisului, a cetății, și nicidecum un animal. Dintre sinonimele parțiale ale cuvântului zoon, traducerea românească l-a ales în mod nefericit pe cel de animal, sintagma de animal politic devenind o aberație, un non-sens, o contradicție în termeni. Orice ființă angrenată în mecanismul vieții publice, preocupată de problemele cetății, ale polisului este involuntar fără să vrea sau fără să știe un politician.

Adevăratul politician ori își declină funcțiile publice precum Empedocle (sec. V î.e.n.), creatorul retoricii, care a refuzat demnitatea de rege pentru a se dedica unei activități științifice de utilitate publică, ori, ajuns într-o funcție, pune interesele generale, ale societății mai presus decât interesele personale. Nu-i mai puțin adevărat că orice angajament politic, orice funcție de demnitate publică poate fi urmată de riscuri și nenorociri. Oreste, altul decât fiul lui Agamemnon, suspectat că ar fi uneltit împotriva lui Oedip, cumnat cu el, i-ar fi răspuns că nu avea niciun interes să atenteze la tronul regesc, din moment ce bogății are, sănătos este, numai ca să își tulbure liniștea din suflet? O ecranizare americană după Oedip Rege de Sofocle se încheie cu observația că: "Nu a fost numai suferință, ci și frumusețe în moartea lui Oedip", fiindcă Oedip rege, cel mai nefericit dintre oameni, moare frumos, răpus de nevoia omenească de certitudine și adevăr. 

Relațiile din viața politică pot fi viciate și de uzul greşit al cuvintelor dușmănie și adversitate. Cel care a introdus tratamentul nediferenţiat al dușmăniei de adversitate, în limbajul politic, se pare că a fost conducătorul revoluției bolșevice din 1917, Vladimir Ilici Lenin. Pretextând un verset biblic, deși era ateu, Lenin s-a condus după deviza exclusivistă "Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră" și a divizat societatea în bolșevici și oligarhi, exploatați și exploatatori, proletari săraci (muncitori și țărani) și oameni bogați (boieri și moșieri) între care a cultivat cu forța dictaturii proletare ura și dușmănia. Numai că Iisus Hristos, adresându-se fariseilor: "Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește" (Matei, 12:30), nu i-a numit pe aceștia dușmani, ci potrivnici, adversari, aflaţi de partea cealaltă, opusă a gloatei, fiindcă Hristos nu poate dușmăni și nici urî pe nimeni. A fi adversarul sau potrivnicul cuiva, a gândi sau a proceda altfel, a te afla de partea cealaltă, opusă a unei colectivități, ideologii sau persoane individuale nu înseamnă a fi obligatoriu și automat dușmanul lor.

Capacitatea sinonimică a cuvintelor pot încurca ițele comunicării. Lexicologic, dușmanul este o persoană care are o atitudine ostilă, răuvoitoare față de cineva, care urăște ceva sau pe cineva; vrăjmaș, inamic. Pe de altă parte, adversar (etimologic de la lat. adversus) înseamnă de partea cealaltă, opusă, potrivnică, contrară; rivală. În sport, mai ales, cuvântul numește partenerul de întrecere. Pe terenul de fotbal, echipele sunt adversare, potrivnice, dar asta nu înseamnă că se urăsc sau se dușmănesc. Și în mediul familial pot apărea divergențe, deosebiri de opinii, contradicții între soț și soție, părinți și copii, dar oamenii inteligenți nu le lasă să degenereze în dușmănie și ură, încearcă să le rezolve amiabil prin cunoaștere reciprocă, înțelegere, toleranță, concesii sau compromisuri raționale. Contradicția, dreptul la opinia liberă, competițiile de idei, programe, inclusiv de platforme politice, sunt un fenomen natural și sincer.