Am regretat că, deşi neinvitat, nu am participat, totuşi, la recenta dezbatere pe tema regionalizării României, organizată joi, 31 ianuarie 2013, în Sala mare a Prefecturii Bihor. La iniţiativa deputatului udemerist Cseke Attila, s-au întrunit liderii filialelor judeţene ale partidelor politice reprezentate în Parlament, alături de un număr de deputaţi şi senatori ai partidelor respective.

Câteodată este bine sa stai şi să observi jocurile politice, să reacţionezi mai târziu, pentru că nu ştii ce aduce ziua de mâine. Şi iată, la o săptămână după pierderea de timp din 31 ianuarie crt., intervenţia televizată a ambasadorului Ungariei la Bucureşti "luminează" ţinta eforturilor maghiaro-maghiare privind coroborarea dintre regionalizarea României şi autonomia cerută tot mai insistent, după 1990, pentru etnia maghiară din Secuime şi Partium. 

Lucrurile nu sunt noi. Au o vechime de peste 90 de ani. Încă din 1920, statul maghiar restrâns firesc în limitele teritoriale în care ungurii aveau majoritate demografică au lansat un program de refacere a "unităţii sale medievale", în strânsă colaborare cu minorităţile maghiare din noile state create pe ruinele Imperiului austro - maghiar, dispărut prin acţiunea principiului european al autodeterminării naţionale lansat e W.Wilson - preţedintele S.U.A. şi întărit de Conferinţa de Pace de la Paris (1919 - 1920). Ideea refacerii Ungariei Mari a fost urmată cu bolnăvicioasă obstinaţie de toate regimurile politice ungureşti de după primul război mondial până astăzi. Este vorba de Ungaria "albă" a lui Karolyi Mihaly (octombrie 1918 - august 1919), "bolşevică" a lui Kun Bela (martie - august 1919), "fascistă" a lui Horthy Miklos (august 1919 - 1945), "comunistă" conduse de Rakosi Matyas şi Kadar Janos (1945 - 1989). Pe bună dreptate, Ungaria creează, de aproape un secol o atmosferă de nelinişte permanentă în Europa Centrală, având pretenţii teritoriale asupra tuturor vecinilor: slovaci, români, sârbi, croaţi. Întotdeauna se pliază abil pe modele politice susţinute de marile puteri ale momentului: Italia şi Germania fasciste, URSS sau, astăzi, U.E. chiar dacă argumentele aduse în discuţie sunt false. (Vezi argumente de necontestat în lucrarea recentă a americanului Larryy L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni ..., Ed. RAO, Bucureşti, 2011, 795p.)

Discuţiile în jurul regionalizării ţării, obiectiv cerut de U.E., scot în evidenţă interese partizane, de partid. Dacă PSD - Bihor susţine împărţirea ţării în 8 regiuni, care se suprapun peste cele 8 regiuni de dezvoltare fixate încă în anii trecuţi, şansa creării de regiuni autonome maghaire este anulată. UDMR-ul doreşte 16 regiuni pentru ca ţara Secuilor (judeţele Covasna, Harghita şi Mureş) şi Partium (Bihor, Sălaj, Satu-Mare) să se poată constitui, mai repede sau mai târziu, în regiuni autonome etnic şi teritorial. Dacă în zona secuiască ponderea maghiarilor ar fi în jur de 70%, în Partium cu cei aproximativ 25% maghairi s-ar putea forţa o altă "autonomie". În consecinţă s-ar împlini planul interbelic al Budapestei de-a se lega Ungaria cu Secuimea printru-un "Partium autonom" şi un culoar prin judeţul Cluj, trasat prin aşezările maghiare implantate între cele româneşti, prin colonizări realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea, în vederea spargerii blocului demografic românesc din Transilvania. De altfel, iniţiativa legislativă a UDMR din 2009 configura mocroregiunea a V-a exact în ideea de mai sus, vizând teritoriul românesc anexat de Ungaria prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 (vezi: Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor locale, Ed. Compania, 2011, p.377). În sfârşit filialele PNL şi PDL consideră că ar trebui să se constituie 10 regiuni, idee care le apropie într-o eventuală refacere a dreptei şi o coabitare tradiţională cu UDMR. La baza ofensivei fără precedent a partidelor maghiare din România împotriva statului naţional unitar român stau trei mari realizări politico-diplomatice ale acestora, obţinute în ultimii 23 de ani, mai puţin cunoscute de români prin implicaţiile economice, demografice şi diplomatice. Aplicarea în Transilvania a Legii retrocedărilor de imobile, terenuri arabile şi păduri s-a făcut fără să se ţină cont de legislaţia în domeniu, votată de Parlamentul României interbelice, dar şi de legislaţia reparatorie a guvernelor Sănătescu şi Rădescu (VIII 1944 - III 1945 sub semnătura regelui Mihai), ce sancţiona elementele fasciste care după 1940 au acaparat forţat proprietăţi de la români şi evrei în Ardealul cedat Ungariei. Beneficiarii au fost ungurii şi în parte, germanii pronazişti. O serie de clădiri cedate de bisericile istorice maghiare statului comunist, pe bază de documente, deoarece nu mai aveau posibilităţi materiale pentru a le administra, sunt retrocedate fără a se percepe măcar investiţiile statului român pentru renovarea şi întreţinerea lor. Clădiri proprietate evreiască din Ardealul de nord-est, ai căror proprietari au dispărut în lagărele naziste, fără a rămâne niciun moştenitor, pe bază de documente falsificate au intrat în posesia unor consilieri şi oameni politici udemerişti, în înţelegere cu primăriile locale. A fost atacată în instanţă reforma agrară din 1921, urmaşii foştilor grofi şi bisericile istorice maghiatre refăcându-ţi moşiile în detrimentul ţăranului şi statului român. Pe această cale, liderii politici ai partidelor maghiare din ţara noastră şi acoliţii lor se îmbogăţesc pe căi ilegale. Forţa economică dobândită astfel o folosesc împotriva statului român, finanţând acţiuni revizioniste.

(va urma)

 

Prof. univ. dr. Mihai D. DRECIN