Dicţionarul explicativ al limbii române arată că noţiunea de "valah, vlah" reprezintă numele dat în trecut românilor din Ţările Române de către alte popoare. Este posibil ca aceste nume, "valah, vlah" etc., să provină de la greci, care i-au numit aşa pe români pentru calitatea lor de urmaşi ai latinilor.

Evoluţia cuvântului "valah, vlah" etc. a suferit, în decursul istoriei, mai multe schimbări de formă şi fond. De la sensul de "vorbitori de limbă romană" s-a ajuns la "crescători de animale, ciobani, păstori, transhumanţi, care au trăit la poalele munţilor, în zonele muntoase, unde găseau păşuni bogate pentru animalele lor", iar în final, ungurii au transformat cuvântul original în "olah", care îi reprezintă pe români, dar în sens peiorativ, dispreţuitor, batjocoritor: oameni inculţi, rămaşi în urmă, necivilizaţi etc.
Cea mai veche pomenire a valahilor din Transilvania a fost făcută în prima jumătate a secolului al X-lea, de Anonymus, notarul regelui maghiar Bela al III-lea.
Dar şi mai veche este noţiunea de "valah, vlah", dată poporului român de către bizantini, care l-au preluat de la slavii din sudul Dunării, vecini cu bizantinii, aşezaţi acolo înaintea venirii ungurilor în Europa. Kekaumenos, în secolul al XI-lea, credea că vlahii erau daci, căci ei sunt numiţi daci şi "bessi" (romanizaţi).
Kinnamos, în secolul al XII-lea, spune că vlahii ar fi vechii colonişti aduşi din Italia şi din alte zone ale Imperiului Roman. I. Benko (1740-1814), istoric şi geograf secui din Transilvania, afirmă că valahii se trag din romani, din coloniile aduse de Traian şi de ceilalţi împăraţi în Dacia. "Supplex Libellus Valachorum", în 1791, nu s-a intitulat "Romanorum", ci "Valachorum", deci şi pe vremea lui românii se numeau valahi, nu români.
Roesler (1840-1881) spune "(...) numele, cu care se numesc ei (români) (de unde se înţelege că ei erau numiţi vlahi, valahi) îl au în comun cu grecii şi, în parte, cu bulgarii şi este o amintire din acele zile când ei erau supuşi ai Imperiului Roman de Est". Principalul element de coerenţă în Imperiul Roman în secolele II-III era limba latină şi, mai târziu, şi numele a devenit "ethnicon" (nume de popor): "romanus", care pe parcurs a evoluat în "rumân, român", tradus şi înlocuit de populaţiile învecinate prin echivalentul "valach", care înseamnă "vorbitor de limbă romană". Harald Roth, în "Mica istorie a Transilvaniei", relatând situaţia românilor, spune că românii, până în secolul al XIX-lea şi chiar al XX-lea, au fost numiţi "valahi", nu "români", evident cu vădită tendinţă de exagerare.
În Evul Mediu, în Ţările Române (Muntenia şi Moldova), cuvântul "rumân" era dat ţăranilor dependenţi de stăpânul feudal (boier) cu semnificaţia de "vecin, şerb, iobag".
În analele istorice europene, ţara românilor a fost numită ţara valahilor. Personalităţile istorice importante ale românilor, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, n-au fost români, ci valahi, poporul nu era român, ci valah până la Unirea Principatelor Române din anul 1859 sub Cuza Vodă, când s-a adoptat oficial denumirea de "România" şi de "popor român".