În bagajul nostru lingvistic există noţiuni aparent prea imprecise, cu un crescut grad de ambiguitate, complet diferite de noţiunile de tip tehnic şi ştiinţific, clare şi exacte. Noţiunile exacte şi clare sunt utile cunoaşterii. Noţiunile ambigue, de un anumit nivel de generalitate, sunt utile înţelegerii, ele dau sens cunoaşterii. Între aceste ultime noţiuni o avem pe cea de vitalitate.

Atât ca sens, cât şi ca sonoritate ea derivă din noţiunea precisă de viaţă (vita, vitae), dar are un sens de robusteţe a vieţii unei fiinţe. Aceasta înseamnă că are rezistenţă, dar şi că are şanse în competiţie. De vitalitatea sa, de care depind apoi toate celelalte calităţi şi slăbiciuni, depinde şi poziţia unui popor în marea familie a popoarelor lumii. Cât de important este acest lucru? Vă voi da două exemple extreme (printre alţii, nu ca excepţie!): englezii şi ţiganii. Toate etniile se situează undeva între aceste extreme. Unde te situezi nu este o problemă de orgoliu, ci una de demnitate. Demnitatea legitimează în istorie. Pentru a reorganiza lumea, ea trebuie redusă la un numitor comun. Întotdeauna ceva se face în folosul a ceva sau al cuiva. În folosul a ce sau al cui trebuie reorganizată lumea? Iată o întrebare demnă de Hamlet.
Raţiunea de a fi a întrebărilor puse nu a mai existat decât la sfârşitul antichităţii greco-romane. Lumea care s-a născut după iureşul migraţiilor popoarelor a fost alta, cu un alt conţinut etnic şi valoric. Migraţiile difuze de azi şi confuzia generală a valorilor repetă, în alţi termeni, cu alţi parametri, condiţiile istorice de remodelare a lumii, de la sfârşitul antichităţii greco-romane, remodelare care a început deja, la care suntem martori efemeri. Procesul vizează în primul rând popoarele europene şi populaţia (grupurile etnice) ale Americii de Nord. Excepţie fac, prin dimensiuni, stadii şi culturi, China şi India, cele pe lângă care istoria trece. Spaţiul nu îmi permite dezvoltarea în acest sens a temei, dar cred că a reieşit suficient de clar importanţa ei. Să începem cu rezistenţa istorică a etniilor. Există două feluri de rezistenţă: cea pasivă şi cea activă. Ţiganii rezistă pasiv şi prin discriminare din partea celorlalţi. India a rezistat pasiv prin nonviolenţă (Mahatma Gandi). În cazul Indiei nonviolenţa a funcţionat prin dimensiune, specie culturală diferită şi tradiţii milenare. Noi am rezistat pasiv prin anistorism, autoexcludere din istorie (Blaga). Rezistenţa activă îţi permite nu doar să rezişti ca entitate etnică şi culturală, dar şi să fii capabil să creezi în acest sens, datorită continuităţii, condiţie esenţială. Acestea îţi oferă şansă în competitivitate. Vitalitatea formidabilă a românilor, rezistenţa lor activă avea la bază convingerea superiorităţii lor faţă de ceilalţi care erau "barbari". Când corupţia şi decadenţa au anulat această convingere, romanii au dispărut din istorie. Chinezii s-au considerat mii de ani, până la războiul opiului (sec. XIX), drept "centrul universului" şi încep să se considere iar. Consecinţa? La ora actuală sunt arbitrul lumii. Înainte de a ocupa ei vârful podiumului, acolo va sta cel pe care îl va promova chinezul. Pe evrei, prin noţiunea de "popor ales", care îi "acreditează" cu misiuni mesianice, i-a ferit de asimilare, ghetoizându-i iniţial şi propulsându-i în final acolo unde sunt acum.
În timpul Războiului, în 1943, Canalul Mânecii îngheţase. Toate ziarele din insulele britanice scriau: "Continentul este izolat". Atenţie! Nu insula, ci continentul. Cu o asemenea conştiinţă de sine, tribul nenorocit al picţilor (probabil undeva pe la 10.000 de suflete) a putut evolua, pentru ca în final englezii să domine secolul XX şi, deocamdată, XXI. Deci conştiinţa de sine a popoarelor este ceea ce le conferă vitalitate, care, în final, le face mari, dominante. De unde această vitalitate prin conştiinţa de sine a popoarelor? Din glasul liderilor săi de opinie. Din glasul tuturor liderilor săi de opinie, de la cei care ajung simboluri naţionale până la liderii locali de opinie (gen preoţi), la liderii de grupuri de populaţie (fiecare în cercul său), până la liderii educativi (gen cadre didactice). Aceştia formează corul conştiinţei de sine a unui popor. În acest sens, pot evoca o extrem de elocventă aserţiune pe care mi-a semnalat-o colegul şi prietenul prof. dr. Viorel Porumb. Conform lui, prof. Fodor de la UMF Cluj obişnuia să spună: "Tăria unui popor este proporţională cu numărul de caractere pe care îl are". Câte caractere au românii? Nu doar între cei care scriu şi apar pe sticla televizorului, care, majoritatea, sunt mercenari nenorociţi sau înregimentaţi ai internaţionalismului, dar între cei care vorbesc "fiecare la locul lui", fiecare în grupul său. De aceştia din urmă depinde dacă efortul mercenarilor de atrofiere a conştiinţei de sine a românilor şi a caracterelor lor va avea succes sau vor ieşi ruşinos din istorie, cum au ieşit americanii din Vietnam.

Viitorul poporului român în actuala mare agitată a istoriei depinde de liderii locali care se adresează nemijlocit de scris sau de TV grupurilor mici, oricât de mici, care îi ascultă.