Precum într-o partidă de şah, există şi într-o partidă politică câteva principii pe care chiar şi un jucător confirmat e bine să le respecte. Preşedintele jucător Băsescu le-a ignorat şi ultimele sale două mutări pe eşichierul politic au fost: prima - foarte surprinzătoare, dar proastă, şi a doua - ceva mai previzibilă, dar foarte proastă. Unul dintre aceste principii este că, atunci când ai o poziţie câştigătoare, nu faci mutări riscante doar pentru a obţine o victorie mai rapidă sau mai categorică. De la restructurarea guvernului Tăriceanu, preşedintele se află de fapt şi de drept într-o situaţie de coabitare. Exemplul francez de sistem prezidenţial în care coabitările sunt posibile ne arată că într-o astfel de configuraţie preşedintele este cel care are de câştigat. Niciodată un prim-ministru de coabitare nu a reuşit să câştige alegerile prezidenţiale franceze. Conjunctura politică de la noi face ca situaţia să fie şi mai favorabilă preşedintelui: un guvern ultraminoritar şi destul de impopular PNL-UDMR, care beneficiază de sprijinul unui partid angajat într-un demers la fel de impopular de demitere a preşedintelui. O situaţie de singur împotriva tuturor, care convine de minune unui preşedinte ca Băsescu, foarte priceput când e vorba de campanii electorale împotriva "sistemului ticăloşit". În această poziţie câştigătoare, preşedintele Băsescu şi-a anunţat în mod surprinzător demisia viitoare, în caz că Parlamentul va decide suspendarea sa. Şi a întărit acest anunţ, precizând că o va face în cinci minute. Mă grăbesc să adaug că nu ideea demisiei o calific drept "mutare proastă", ci anunţul în sine. A face publică următoarea mutare nu este o strategie prea strălucită. De regulă, politicienii folosesc în asemenea împrejurări expresii gen "iau în calcul" sau "nu exclud", care lasă deschise şi alte variante. Probabil că - aşa cum s-a spus - preşedintele a folosit maniera forte pentru a intimida opoziţia şi a o obliga să cedeze. În acest caz, însă, nu înţeleg de ce n-a făcut-o în preziua votului asupra suspendării. Preşedintele a preferat să ofere adversarilor câteva zile de gândire, reuşind în schimb performanţa de a-şi da sie însuşi un ultimatum de "cinci minute"! Partidele au folosit din plin răgazul acordat de preşedinte. Am văzut un PSD studios timp de două zile, care a sfârşit prin a găsi mutarea corectă. Şi mai surprinzător, am văzut un partid ca PRM-ul ezitând să ia o poziţie tranşantă înaintea unei analize a situaţiei. În fine, aceste zile au permis partidelor antiprezidenţiale să negocieze între ele pentru adoptarea unei strategii comune. Parcă surprins de răspunsul primit, preşedintele Băsescu a continuat cu o mutare şi mai proastă. Cam aşa cum fac amatorii nu prea pricepuţi care mută o piesă, îşi dau seama că au greşit şi o mută înapoi. Deşi, repet, demisia preşedintelui nu a fost neapărat o greşeală. Noile alegeri ar fi permis evaluarea corectă a raportului de forţe dintre preşedinte şi actualii săi opozanţi. E limpede că, în caz de victorie a preşedintelui, aceştia ar fi fost foarte contestaţi în propriile partide. Încă şi mai important, alegerile prezidenţiale anticipate ar fi influenţat în mod semnificativ viitoarele alegeri parlamentare şi i-ar fi permis lui Traian Băsescu, în caz de victorie, să ceară poporului o majoritate favorabilă. Aşa cum a reuşit s-o facă la alegerile locale, spre exemplu. Fireşte că această strategie avea şi dezavantaje şi ele sunt subliniate de Traian Băsescu în justificarea schimbării sale de atitudine. E adevărat că prin demisia prezidenţială, ideea de vacanţă a postului şi interimatul de trei luni ar fi dus la o criză politică mult mai serioasă. A accepta însă acest argument înseamnă a admite ca valabile şi justificările lui Călin Popescu Tăriceanu, când cu răzgândirea din 2005. Acest argument va trebui şters din arsenalul antipremier al preşedintelui. Este, de asemenea, foarte plauzibilă ideea că "alianţa" antiprezidenţială urma să-i blocheze lui Traian Băsescu o nouă candidatură. În pofida dezminţirilor de tot felul, atât modificările la legea referendumului, cât şi tentativele din legea CNSAS arată că aleşii nu se sfiesc în a face legi ad-hoc de interes politic imediat. Să ne amintim că după cenzurarea de către CCR a legilor justiţiei, premierul Tăriceanu susţinea un proiect de lege prin care deciziile Curţii să poată fi invalidate cu votul a două treimi din numărul parlamentarilor. Cu o asemenea atitudine, o interzicere a unei candidaturi şi chiar o schimbare din mers a tipului de republică devine un simplu joc de-a bilele. Un bun jucător trebuie să prevadă mişcările adversarului, nu? Bazată pe nişte argumente foarte slabe, ultima mutare a lui Băsescu i-a afectat în mod serios nu atât credibilitatea, aş spune, cât imaginea de jucător performant. A fost o mutare defensivă de la un om reputat ofensiv, care, în plus, a fost prevazută şi va fi în mod sigur exploatată la maximum de toţi adversarii săi. Pentru a câştiga acest joc în care păstrează, totuşi, prima şansă, preşedintele ar trebui să joace de acum înainte mult mai atent. Şi în momentele de destindere să joace câte o partidă de şah cu consilierul său politic. Le-ar folosi amândurora.