Indiferent cât de strălucitor sau cât de şters a fost omul de-a lungul vieţii, concluziile finale se trag într-o oră, ascultându-le în sicriu, mirosind a tămâie. Atunci când bate vântul zădărniciei, toate ţelurile care te-au frământat, te-au motivat şi te-au făcut să înfrunţi o lume se reaşază. Totul se ordonează conform întrebării: Ce rămâne? Iar ceea ce rămâne este memoria omului.


Dacă va fi creator în ştiinţă şi arte, îi va păstra numele istoria culturii, dacă va dirija istoria îl vor reţine manualele de istorie etc. Dar câţi la 10 milioane pot ajunge pe asemenea vârfuri? Atunci, ce poţi realiza în viaţă? Să fii fericit? Teoretic, dacă are puţină înţelepciune, ar putea oricine. Dacă ai făcut frumoasă viaţa celor din jur, îşi va aminti de tine o generaţie. Dacă ai plantat un copac, te vor ţine minte frunzele lui şi cel ce se va odihni la umbra lui. Dacă vei avea copii, te vor pomeni generaţiile ce îţi vor urma. Aşadar, în afara celor 2-3 din 10 milioane, care au avut şansa dotării genetice şi norocul social de a putea deschide cărări, plus munca epuizantă, pentru restul singura garanţie a realizării în viaţă este o familie cu urmaşi, familie pe care, indiferent că e săracă sau bogată, să ştii să o faci, din când în când, fericită.
Din acest punct de vedere, societatea românească a fost întotdeauna una tradiţionalistă, funcţionând după regulile bunului simţ şi ale experienţei generaţiilor anterioare în grupuri stabile de populaţie. Ei bine, atunci când şuvoiul istoriei a rupt zăgazurile comuniste, iureşul a pulverizat grupurile sociale, a scufundat economia şi a diminuat drastic şansa tinerilor de a se realiza profesional în ţară. A urmat exodul. Pentru poporul român, un exod de dimensiuni biblice, deoarece acei 3-4 milioane plecaţi erau nucleul activ al poporului, erau oameni cu iniţiativă, erau fermenţii sociali. Este de fapt şi una dintre cauzele pentru care societatea românească este apatică şi areactivă. Dar au plecat şi pleacă tineri necăsătoriţi, cu gândul de a se realiza, crispaţi pe un singur ţel, acela al împlinirii profesionale. Fac faţă cu brio, prind rădăcini, se afirmă, urcă trepte şi... timpul trece. Sute şi mii de tineri români răspândiţi de-a latul lumii îmbătrânesc fără a-şi putea forma o familie. Nu pentru că nu vor. Dar îi ia valul, iar când se trezesc, este aproape târziu şi mai ales nu au unde să întâlnească, pe cine să întâlnească etc.
Chiar dacă ar dori un partener sau o parteneră de aceeaşi naţie, prin jur... e vid..., iar cerbicia serviciului îi leagă de cărarea acasă-serviciu. O mare parte purtată de căldura sângelui şi de ideea compromisului se căsătoreşte cu localnici (localnice), renunţând definitiv la etnie. Dar mulţi, foarte mulţi rămân să se usuce singuri, precum buruienile pe câmp, sau ajung divorţaţi şi rejectaţi. Suferinţa individuală vine abia odată cu prima cărunţeală. De fapt, a fost o viaţă ratată. A muncit până a rupt hamul, i s-a dat iluzia carierei, de fapt a contribuit la îmbogăţirea unei firme oarecare şi a unor patroni pe care cei mai mulţi nici nu îi cunosc. Cruntă deziluzie! Mecanismele de apărare produc în mod inconştient tot felul de discursuri de mărire, de scuze acceptabile, de argumente "la schimb" ("ehei ce viaţă am dus!") etc. Fără acestea, singurătatea după munca îndârjită de o viaţă ar duce în secţia de psihiatrie. Pentru naţiune, pierderea este la fel de mare. Aşa cum spuneam, au plecat mulţi dintre cei cu iniţiativă, cu dorinţa de a munci, de a se afirma... firi care fac sarea şi piperul unei societăţi. Orice se naşte din pisică şoareci mănâncă. Pe termen lung, privind în viitor prin şirul generaţiilor, naţiunea pierde enrom. Acesta este diagnosticul. Întrebarea care se impune imediat este cum putem trata boala? Dincolo de lozinca "să creăm condiţii..., să le dăm...", stări care se realizează în timp lung şi depind de performarea întregului sistem social, ceea ce duce la pierderea unei generaţii, ce-i de făcut? Simplu. Crearea unor condiţii care să facă uşoară cunoaşterea între ei a tuturor tinerilor români necăsătoriţi, oriunde ar fi în lume. Or, internetul face azi posibil un asemenea plan. Oricine poate cunoaşte pe oricine: cum arată, câţi ani are, ce pregătire, ce stare socială, ce trăsături etc., cu posibilitatea verificării în reţea a datelor. Mai mult ar putea exista o agenţie naţională care să gestioneze o asemenea bancă de date şi care să nu admită publicarea lor decât după o minimă verificare etc. Sau să se publice doar după o adeverire din partea primăriei locale... Se pot găsi multe metode.
Oricum, dacă românii au preşedinte, guvern şi parlament, ar trebui să mediteze la aceste lucruri, să conştientizeze faptul că s-ar putea ca istoria să scuipe pe numele lor sau să le închine coroane de flori.