După ce s-au împerecheat prin noroaie şi bălţi la marginea lumii acum a venit şi vremea lor, vremea ţaţelor de mahala. Au migrat spre centrul oraşului şi al vieţii suprapopulându-l. De la politică, televiziune, cultură de mase, totul le aparţine. Afară cu plicticoşii, cu oamenii profunzi. Ăştia n-au viaţă, viaţa e stridenţă, claxonul să spargă timpanele. Cât mai multă gălăgie, cât mai mult tupeu, scuipaţi, bătaie, gagici. Asta e viaţa, restul e somnolenţă. La teatru sau la film poţi să adormi, citind o carte poţi să adormi. De ce? Pentru că eşti pasiv. Adică nu vorbeşti tu.

Ţaţa nu poate concepe să asculte, să se lase locuită de universul altor conştiinţe, trebuie să vorbească mereu, să întrerupă, să urle mai tare, să înjure, să facă orice ca să iasă în centrul atenţiei. Complexul periferiei geografice este precedat de periferia mentală. Arsenalul camuflării ţaţei în diverse imposturi sociale este nelimitat. Ţaţa poate avea şi doctorat, se poate încărca de titluri, fiind ca orice ţaţă dornică de a-şi umple vidul interior. Diversiunea standard prin care îşi maschează propria ţopenie e realizată prin mimarea educaţiei alese, a bunului gust şi a civilizaţiei, toate făcute cu plăcerea ipocriziei perfecte şi anume aceea de-a arăta cu degetul, mahalagismul altora. Marele atu al ţaţei e că poate mima orice, bunul simţ, altruismul, decenţa, inteligenţa, absolut orice, până-n clipa când nu mai e constrânsă de niciun interes şi de nicio obligaţie socială. Din momentul acela îşi poate da drumul pe ea şi pe cei din jur. Ţaţa perfectă nu e cea care aruncă pahare cu apă-n ochi prin emisiuni sau scuipaţi. Acestea sunt ţaţe care se autodemască uşor. Specia de ţaţă abilă şi subtilă e aceea care face totul de ochii lumii, care dă tot timpul bine făcând o obsesie pentru imaginea socială şi care răbufneşte în ţăţismul şi neamprostia ei, doar între patru pereţi, acolo unde îşi poate executa slugile la modul cel mai josnic cu putinţă. Acest specimen este greu de contracarat neexistând niciun vaccin pentru el. Pentru că pe cei care-şi ridică poalele-n cap în plină stradă poţi să-i eviţi uşor, că doar strada e largă, pe când pe ţaţa de interior care te înghesuie pe câţiva metri pătraţi, e imposibil să o eviţi.
Românii manifestă o apropiere fatidică faţă de personaje simpatice, şmechere, faţă de băieţii descurcăreţi. Începând cu fauna din divertisment şi terminând cu politicienii de vârf. Băiatul simpatic, descurcăreţ, uns cu toate alifiile, şmecherul hâtru, el merită voturile. Dacă nu ai semnalmentele respective, poţi să fii inteligent, profesionist, serios, cinstit, că tot degeaba. Pari un bleg, un moale, un impotent. Cei mulţi care ajung să aducă la putere prin votul lor, asemenea specimene, îşi fură, de fapt, căciula singuri. Cei descurcăreţi sunt descurcăreţi pentru ei înşişi şi nu pentru ceilalţi. Tot pentru faptul că sunt şmecheri şi au "personalitate" aceştia nu respectă nicio lege sau reglementare instituţională, sunt ori deasupra lor, ori dedesubtul acestora. Dacă masele s-ar lumina simultan aidoma unui oraş de Crăciun, şi-ar putea da seama că mai degrabă omul fără "personalitate" ar lucra în folosul lor. Pentru simplu motiv că ar accepta mult mai uşor să devină funcţionar. Neavând complexul manifestării personalităţii s-ar supune normelor şi legilor mult mai uşor. Automat un asemenea om votat în funcţii importante ar deveni mult mai benefic pentru cei mulţi. Într-un angrenaj atât de complex ca sistemul democratic unde există un hăţiş instituţional şi legislativ, nu omul personal este mai util comunităţii, ci cel funcţional.

În democraţie, ne place, nu ne place, prioritară este legea, iar omul n-ar trebui să fie mai presus de ea. Dar masele votează băieţii descurcăreţi, aidoma unei femei care se îndrăgosteşte de un fante de cartier, care o lasă gravidă, iar între două bătăi nu uită să-i mai aducă o floare.