Scrisoare deschisă domnului ministru al Educației și Cercetării Științifice Sorin Mihai Câmpeanu

 

De câtva timp, mijloacele de informare, radioul, televiziunea, presa scrisă întrețin o dispută aprinsă între instituții, familie, școală, biserică, Parlament, Curtea Constituțională, între persoane laice și bisericești, atei ori credincioși, în legătură cu predarea religiei în școli, a statutului ei obligatoriu, opțional sau facultativ, prin proceduri sau negocieri jenante, greu de acceptat. Răspunzător de această situație este ministrul Educației și Cercetării Științifice, mai exact structurile subordonate Dumnealui, în speță Centrul Național pentru Curriculum și Evaluare în Învățământul Preuniversitar, parțial Agenția Română pentru Asigurarea Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP) și leșinatul Institut de Științe ale Educației, toate investite de Guvern cu putere executivă în organizarea învățământului, a planului și curriculumului național, a disciplinelor obligatorii, opționale și facultative pe filiere și profiluri de învățământ. În acest context, a fost creată și o asociație "Părinți pentru ora de religie" (APOR), cu filiale în toată țara.

Ca profesor de literatură română și universală doresc să fac câteva propuneri, cu argumente istorice, didactice, morale, religioase, care sper să fie acceptate de toți cei interesați de buna educație și creștere a tinerei generații, mai ales în România de astăzi, foarte deficitară în educația și instrucția celor care vrând nevrând trebuie să le încredințăm viitorul țării.

Voi porni de la premiza, extinzând o deviză a "învățătorului popoarelor", J. A. Komensky, că oricând și oriunde ai trăi, în orice familie te-ai naște, oricâtă zestre ereditată ai moșteni, omul devine om numai prin educație. Aș mai putea reitera că cea mai bună investiție pe lungă durată este în educație, că omul înțelept investește în oameni, din păcate, simple sloganuri financiare în alcătuirea bugetelor pentru educație.

Încă din Antichitatea târzie (400 e.n.), scriitorul latin Martianus  Capella, într-un fel de roman intitulat Nunta lui Mercur cu Filologia, preconiza șapte discipline sau arte liberale, demne de omul liber, pe care le împărțea în trivium: dialectica, gramatica, retorica și quadrivium: artimetica, geometria, astronomia, muzica. Retorica, arta de a vorbi bine, frumos și convingător, era condiționată dintotdeauna de morală. Cato cel Bătrân sau Înțeleptul (234 - 149 î.e.n.), creatorul prozei oratorice latine, în Sfaturi către fiul său Marcus preciza: "Orator este, fiul meu Marcus, omul bun și priceput la vorbă".

Evul Mediu, care după o învechită prejudecată ar fi cufundat omenirea într-o lungă și neagră noapte, perioada migrațiunii popoarelor și a războaielor sângeroase, a fost un ev religios, învățământul era preponderent bisericesc, mănăstiresc, scolastic, dogmatic, teologal. Renaşterea, cu vocaţia ei cuceritoare de noi lumi şi cunoştinţe umane, va revigora concepţia antică elenă a paideii, a educaţiei spiritului uman prin cultivarea filozofiei şi ştiinţelor umaniste sau a umanioarelor, ceea ce i-a făcut pe unii istorici literari să identifice Renaşterea cu Umanismul. Spiritul renanscentist laic, antifeudal, antidogmatic nu şi-a pierdut însă conţinutul religios. Laicul nu se opune, cum în mod eronat mai cred unii, religiosului, ci, dacă ar fi să-i stabilim un antonim, opusul său ar fi eventual teologicul. Sunt laici poate mai credincioşi, mai religioşi decât unii pretinşi teologi. Evul Mediu era teocentric, preocupat de Creator, pe când Renaşterea este antropocentrică, cu accentul pus pe om, dar aceasta nu înseamnă că n-a fost religioasă. Drept dovadă, în pictură, sculptură, arhitectură se afirmă plena Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo,  în literatură, Dante, Petrarca, Shakespeare, Cervantes etc. Scriitorul şi teologul român Nichifor Crainic, în Nostalgia paradisului, preia o idee de la Michelangelo  conform căreia arta este prin natura ei religioasă şi explică acest lucru prin esenţa inspiraţiei ca prezenţă divină şi impuls creator. Extazul creator este un extaz religios, iar artistul apare ca un geniu inspirat de divinitate. Întreaga creaţie şi trudă omenească s-ar naşte, în concepţia teologilor şi poeţilor, din nostalgia paradisului.

Cu timpul însă, sentimentul religios s-a rarefiat atât de mult, legătura omului cu Dumnezeu a slăbit în aşa măsură,  încât scriitorul francez André Malraux, autorul romanului Condiţia umană, fost ministru al culturii, în plină perioadă a războiului rece, era îndreptăţit să scrie că "secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc". (va urma)