SOCIETATEA IDEALĂ VS SOCIETATEA REALĂ Merg pe stradă. Azi sunt fericită. Şi văd copii fericiţi. Văd femei fericite. Mai văd şi mame fericite ţinând de mână fetiţe fericite. Am traversat strada. Şi aici sunt taţi fericiţi care ţin de mână băieţei fericiţi. Cu toţii afişează acea expresie de mulţumire şi linişte sufletească. Ca şi cum nu ar avea nicio grijă, ca şi cum singura lor problemă ar fi să se plimbe pe trotuar şi să-şi etaleze fericirea. Văd, oare, o societate ideală? Femei ideale, bărbaţi ideali, copii ideali, adică familii fericite? Sau doar mi se pare? M-am hotărât să încerc să descopăr secretul. Să-l descopăr şi să-l dezvălui unei alte societăţi desacralizate care ignoră cel mai de preţ dar, oferit de Dumnezeu omenirii: FAMILIA. Ce să fac, Doamne? N-ar fi oare prea mult pentru mine, un simplu muritor de rând ? N-aş săvârşi un act de profanare ? Dacă aş încerca să le fur secretul şi să le surprind misterul, oare vraja s-ar spulbera ? Şi atunci, ei, toţi acei oameni fericiţi, odată surprinşi, s-ar contamina cu această lume imperfectă şi, tare mă tem că ar dispărea. M-am întristat gândindu-mă că idealul nu poate fi ancorat în realitatea noastră pământeană, căci aceşti oameni mulţumiţi nu există decât în imaginaţia mea şi fiecare dintre ei este unul dintre gândurile mele bune. Un gând bun, un om bun. Un gând rău, un om rău; o mie de gânduri rele, o mie de oameni răi… Brusc mi-am dat seama de ce lumea creează atâţia monştri. De unde vin ei? Din mintea noastră. Şi când fiecare gând rău capătă putere şi se materilalizează într-o faptă rea, oamenii se rănesc între ei, provocând durere, mai ales persoanelor dragi. Şi cum partea bolnavă a societăţii ne momeşte spre lucruri rele, fiinţa îşi pierde esenţa divină. Îşi concentrează binele în centrul propriei persoane. Şi sinele său, urcându-se pe tronul mândriei şi al viciului, îi atacă pe cei vulnerabili distrugându-i. Şi astfel se pierde unitatea familiei: dragostea, bunul simţ, adevărul cinstea şi demnitatea. Asta este realitatea în care trăim! Odată ce acest fapt mi s-a relevat tot mai clar m-am convins că nu prea există oameni ideali şi nici femei, bărbaţi ori copii fericiţi. Împreună. Am observat, de fapt, că în societate, implicit în familii - că doar la baza societăţii stă familia, deviza nu este, din păcate, "iubeşte-l pe celălalt cum te iubeşti pe tine", ci "crează-ţi un cult al propriei persoane, iar pe ceilalţi foloseşte-i ca instrumente spre a-ţi atinge scopurile". Şi să nu uităm de motoul omului contemporan, al cărui scop de cele mai multe ori "scuză mijloacele" şi în capcana căruia i-a căzut pradă şi familia. Astfel, într-o lume materialistă există şi veşnice nemulţumiri, ducând până la violenţă sau crime. Şi asta presupune familii dezbinate şi copii pe drumuri. Nu sunt puţine cazurile în care uşa succesului se deschide cu aceeaşi cheie cu care se deschide şi cutia Pandorei, moment în care minciuna, ura, adulterul, violenţa se revarsă şi în sânul familiei. Dominarea patriarhală, care a existat dintotdeauna, este un motiv care, printre altele, stă la baza violenţei în familie. Îşi poartă şi azi amprenta şi se regăseşte în acest război mut dintre bărbat şi femeie. Lupta există, dar motivele nu sunt reale. Finalul e trasat înainte ca "bătălia" să înceapă. Bărbatul şi istoria, pe de o parte, iar femeia, pe de altă parte. Această împărţire nedreaptă face încă posibilă o victorie arbitrară a bărbatului, decisă de fatalitatea destinului. Deşi nu este o luptă propriu-zisă, faptele decid victoria: zilnic vedem şi auzim de situaţii în care femelie sunt maltratate, violate, bătute sau chiar ucise. Emanciparea femeii din ultima perioadă nu poate duce la un echilibru în familie şi la repararea unei societăţi bolnave. Este nevoie şi de implicarea bărbatului, care ar trebui să-şi asume, în aceeaşi măsură, responsabilităţile în familie, alături de jumătatea sa. Acest lucru ar contribui la salvarea familiei şi ar deschide posibilitatea aspirării la o fericire comună şi astfel la o societate cât mai aproape de ideal. Şi pentru asta ar fi nevoie doar de un pic de toleranţă, bun simţ, măcar puţină educaţie şi credinţă în Dumnezeu.