Urmărind la TV finala Cupei României la fotbal şi dialogând telefonic cu un suporter timişorean, care, la circa o oră şi jumătate de la terminarea meciului, încă se mai afla în tribunele stadionului "Dan Păltinişan", am realizat o comparaţie între ceea ce au trăit timişorenii acum şi - păstrând proporţiile - patimile suporterilor brazilieni din 1950 ("Campeonato Mundial de Futebol" s-a derulat între 24.06.1950 şi 16.07.1950). Atunci favoriţii brazilienilor au pierdut titlul mondial la fotbal chiar pe "Maracana", la primul Campionat Mondial dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, când Campionatul Mondial nu a avut o finală propriu-zisă, ci o rundă finală disputată între Suedia, Brazilia, Spania şi Uruguay. Uruguay s-a situat pe primul loc prin victoria cu 2 la 0, contra Braziliei. Se pregătise atunci o "fiesta" cum nici până astăzi n-a fost alta, însă recuzita pregătită (circa 70.000 de chitare) a ajuns să se… ducă pe apa… lui Rio, însăşi tribunele marelui stadion aveau să fie învelite într-o imensă cortină neagră. Sâmbătă, la Timişoara, totul era pregătit pentru o mare sărbătoare. Au venit la meci zeci de mii de suporteri ai lui "Poli", tribunele în totalitate (a fost totuşi şi o zonă cu circa 300 de rapidişti) - şi chiar mare parte din suprafaţa de joc, pe care fuseseră aruncate milioane de confetti - fiind colorate în alb-violet. Ca niciodată, destinul a vrut ca echipa cea mai iubită din provincie să joace finala pe propriul stadion. Tot destinul, şi nu numai, a făcut însă ca acest meci să aibă loc la doar o săptămână de la scrutinul popular în care s-a dovedit că mai bine de trei sferturi din cetăţenii României dornici de a se bucura de dreptul de vot îl vor în cea mai înaltă demnitate de stat pe "cel mai chibiţ preşedinte din câţi au existat". Se putea ca acesta să lipsească de la stadion în acest context? Bineînţeles că nu! O aşa "baie de mulţime" nu-ţi-e dat să poţi face în fiecare zi. Văzându-l în tribună ne-am adus aminte şi de jongleriile cu mingea făcute de fostul preşedinte Constantinescu în faţa lui Hagi la Săftica (jonglerii care l-au făcut să cadă în fund, întâi la propriu, după care şi la modul cel mai notoriu al înţelesului sintagmei), dar şi de fostul ministru al Transporturilor (cum se numea, oare?) din 1998, care fusese la finala Cupei României din 6 mai 1998, la doar trei zile după ce Rapidul lui "Il Luce" (senior) pierduse titlul în urma unui meci de neuitat chiar cu echipa finalistă a Cupei, ministru care a participat atunci la serbarea organizată de "Rapid" pentru a celebra căştigarea trofeului (atunci s-a lansat celebrul şlagăr: "După teizăş’trei de ani este Cupa la …", deşi în realitate trecuseră doar 25 de ani din 1975, când Rapid învinsese aceeaşi Universitate Craiova în finala Cupei României), lăudându-se în faţa naţiunii şi a … "suporterilor lui Mincea al II-lea" (la ăştia titlul de lider de galerie se transmitea până acum ereditar) că va ajuta clubul - în calitate de vechi suporter - prin anumite facilităţi legate de stadionul Giuleşti, aflat în proprietatea Ministerului Transporturilor. Reţinem totuşi că atunci Rapid a pierdut campionatul, deşi cu o etapă înainte de final, Sportul Studenţesc (echipă deja retrogradată) făcuse egal cu Steaua, într-un meci dedicat de cel mai bun jucător de pe teren (portarul Răzvan Lucescu)… "tuturor antisteliştilor din România". Ce-a fost după terminarea jocului la Timişoara? Am putut vedea cu toţii la televizor. A fost un maiestuos spectacol de sunet şi lumini, care a venit ca un pumnal răsucit în inima pătimaşilor suporteri timişoreni, care, înainte de toate, ne-au arătat că trăiesc la modul cel mai înălţător emoţiile născute din fenomenul Fotbal. Am mai văzut şi zâmbetele hăhăite, atipic româneşti, pe care le-am putut vedea pe sticla televizorului şi în seara zilei de sâmbătă, 19 mai a.c. Un înţelept spunea că este cea mai mare neruşinare să fii vesel atunci când în jurul tău toţi sunt trişti. Oare cât mai avem până la normalitate?