Am trăit s-o vedem şi pe asta! Sindicatul popilor! Ce înseamnă sindicat? Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, sindicat =: 1. "Organizaţie profesională de masă a clasei muncitoare şi a altor oameni ai muncii, al cărei scop este apărarea şi promovarea intereselor politice, economice şi sociale ale acestora"; 2. "Uniune monopolistă" etc.

Definiţia sună muncitoresc pentru că sindicatul este o instituţie a luptei de clasă şi ca organizaţie este o găselniţă a mişcărilor socialiste, care apoi au devenit comuniste. Deci vom avea popi cu carnet roşu! Este adevărat, fără să ne supărăm, că cea mai mare parte a preoţilor, încă în funcţie, au fost la origine tractorişti şi şoferi, îmbrăcând patrafirul după o sumară introducere în regia ritualului. Atenţie! În regia ritualului, nu în teologie.
Acesta a fost unul dintre efectele catastrofale ale marxismului aplicat. Credeam că este depăşit, dar se pare că efectele perverse abia acum îşi fac apariţia. Dacă ar fi fost şcoliţi teologic, aşa cum s-ar cere, atunci cu toţii ar fi devenit intelectuali. Aşa, se înscriu într-o organizaţie de luptă. Cu cine? Cu enoriaşii? Înţeleg ei, oare, cu adevărat că fiecare este păstorul unei mulţimi de oameni? Se vor lupta cu statul? Dar sunt ei funcţionari de stat? Dacă sunt funcţionari de stat, atunci nu mai sunt păstori sufleteşti, ci...? Adică oamenii se spovedesc şi îşi varsă sufletul în poalele unor funcţionari de stat? Sau au şi alte funcţii? Până una-alta, bisericile nu aparţin statului, ci unei comunităţi, iar comunitatea nu are din acest punct de vedere absolut nicio relaţie administrativă cu statul. Ce caută ei în biserica unei comunităţi, dacă se consideră funcţionari de stat? Dar cu comunitatea ce empatie pot avea faţă de un preot al cărui comportament trebuie să se alinieze unui organism supracomunitar nereligios, unei instituţii de luptă nereligioasă? Chiar atât de departe a ajuns degenerarea morală încât interesul personal al unui preot să fie situat deasupra interesului credinţei? Arma principală de luptă a unui sindicat este greva. Bun! Am înţeles faptul că se construiesc locuinţe în paralel cu biserici (oameni suntem, deşi rolul şi jurămintele!...), micile sau marile afaceri, pleşcuţe... din timpul liber... (cel "de rugăciune şi de meditaţie"!), dar preoţi grevişti?! Adică, "Ne daţi ce vă cerem sau... îl dăm pe Dumnezeu de o parte... şi mucles înmormântări, botezuri...".
Ajuns aici, sunt obligat de logică să mă întreb: ce cuantum de dreptate au confesiunile protestante, când acuză de scleroză şi formalism în credinţă confesiunile tradiţionale? Nu este de competenţa mea a da răspuns acestei întrebări, dar după şocanta "veste sindicală" bisericile tradiţionale vor fi nevoite să-şi convingă enoriaşii că, de fapt, "câteva oi rătăcite" din turma ce încă nu şi-a revenit după spaima produsă de biciul lui Stalin...
Altfel, mentalul colectiv, care abia reintra în matca lui tradiţională în relaţia cu credinţa, se va tulbura cu urmări greu de prezis pentru bisericile tradiţionale. Şi aşa credibilitatea lor depinde într-o măsură nepermis de mare de inerţia tradiţiei.
Provocarea pentru ansamblul bisericii este imensă. Va şti să o gestioneze? Va fi în stare să taie răul din rădăcină? Cine sunt, totuşi, iniţiatorii? Cine sunt acei doctori în drept? Este diabolica provocare un gând autohton sau este adus de vânturi de aiurea şi s-a fixat la noi din dragoste? Cât de întâmplător au poposit aceste idei în Oltenia, cel mai puţin interpretabil loc, apoi în Moldova şi nu în Transilvania, unde imediat ar fi fost suspicionate?
După dispariţia industriei, care putea aduna rapid mase de oameni, ca putere de reacţie, rămăseseră două rezerve: Armata şi Biserica. Armata s-a profesionalizat, cu tendinţă în paşii următori, ce vor fi impuşi de... Grigore, spre o tot mai accentuată mercenarizare. Singura instituţie care putea garanta un glas auzit şi ascultat al unităţii naţionale, cu un potenţial de manifestare în masă ca al poporului, rămăsese biserica. Să nu uităm că biserica a organizat Câmpia Libertăţii de la Blaj şi Adunarea de la Alba Iulia, fără de care Unirea nu s-ar mai fi chemat Unire, ci, poate, cucerire.

Este de o mare importanţă naţională unitatea, credibilitatea şi nealunecarea în formule compromiţătoare religios a Bisericii Ortodoxe Române. Istoria nu stă pe loc şi nu poate fi admis ca nişte câţiva, care nu sunt în stare să vadă, nici să înţeleagă, să se joace cu ea...