Matei Blănaru*

Sursa foto: The Cradle

Cine și ce este Turcia, cea care amenință să blocheze integrarea în NATO a Suediei și Finlandei, și de ce face aceasta? Viziunile geopolitice externe situează Turcia la marginea Heartlandului, în Rimland. Cu toate acestea, ea este parte a NATO, organizație a Midland Ocean. Populația turcă își are originea în Heartlandul eurasiatic. Paradoxurile Turciei nu se opresc aici, iar Turcia încearcă să profite cât mai mult din toate: se vrea islamică, dar și occidentală, se vrea în Asia, dar și în Europa, se vrea la Marea Neagră, Mediterană, dar și Caspică, se vrea în NATO, dar și cu Rusia și China și ar mai fi. Deci care este propria viziune geopolitică a Turciei? După cum vedem chiar și zilele acestea, este clar că viziunea geopolitică a Turciei este deseori în contradicție cu cea a marilor puteri, chiar a aliaților săi sau, mai ales, a vecinilor, și mai este clar că cel puțin o parte foarte importantă din această viziune geopolitică este expansiunea – culturală, economică, diplomatică, militară și, da, chiar teritorială, pentru că nu putem să ignorăm nordul Siriei sau problemele pe care le face Greciei în estul Mediteranei. Și Turcia are și doctrina prin care să își justifice toate acestea: neo-otomanismul.

Introducere. Ar putea părea, cu toate posibilitățile și avantajele tehnologiei de astăzi, că geopolitica ar mai avea prea puțină relevanță într-o lume atât de interconectată, globalizată și globalizantă. Cu toate acestea, atâta timp cât unele zone sunt pur și simplu mai bogate în unele resurse decât altele, atâta timp cât unele zone sunt mai potrivite locuirii, atâta timp cât unele zone sunt mai industrializate, altele au încărcătură sentimentală, identitară, istorică, națională aparte, atâta timp cât până la urmă natura umană continuă să fie așa cum este astăzi, incluzând printre caracteristici expansionismul, revizionismul, imperialismul, invidia sau lăcomia umană, lupta pentru resurse etc., geopolitica este și va fi în continuare de mare relevanță pentru înțelegerea societății actuale și anticiparea unor evenimente. În special în contextul încălzirii globale și al luptei pentru resurse alimentare și apă, după cum arată și criza actuală generată de războiul din Ucraina, criză care este abia la început. În cele ce umează vom încerca să arătăm ce înseamnă atitudinea Turciei raportată la integrarea în NATO a Suediei și Finlandei și cum se vede Turcia prin prisma unora dintre cele mai importante concepții geopolitice.

Context actual. De ce se opune Turcia integrării Suediei și Finlandei în NATO? Adică Turcia se opune, dar nu se opune, deși de fapt se opune. Cam aceasta ar fi, pe scurt, strategia Turciei referitoare la aderarea Suediei și Finlandei la NATO. Și, dincolo de favorul aparent pe care i-l face Rusiei această abordare, dincolo de acuzele de sprijinire a terorismului formulate de Erdogan, dincolo de faptul că în Parlamentul Suediei sunt 6 persoane de origine kurdă și Suedia a sprijinit la un moment dat YPG (formațiunile kurzilor din Siria care au luptat împotriva ISIS), Turcia vrea de fapt să câștige mult mai mult spațiu de manevră pentru negocieri pentru a i se face noi concesii. Concesii pentru ce? Posibil să fie pentru un mic „lebensraum” năzuit cu insistență de neo-otomaniști în Siria, Irak, Libia sau Mediterana, posibil să fie accesul la tehnologii militare americane și europene de vârf (cum de altfel a și spus că dorește ridicarea interzicerii exportului unor echipamente militare în special din Suedia către Turcia), posibil să fie ajutor economic pentru regimul lui Erdogan care a pus umărul serios la prăbușirea economică a Turciei și a lirei turcești, posibil să fie ajutor politic direct sau indirect pentru Erdogan ca să câștige alegerile parlamentare și prezidențiale din iunie 2023, posibil să fie câte un pic sau mai mult din toate.

Dar dincolo de toate acestea se dovedește încă o dată că regimul Erdogan nu este unul care vrea să contribuie la stabilitate, ci unul care vrea să clatine serios actuala ordine geostrategică din Marea Neagră, Mediterana, Orientul Mijlociu și nu numai. De altfel, Turcia țintește de mult timp aceasta chiar la nivel mondial, unul dintre visurile vechi ale „sultanului” de la Ankara fiind accederea în Consiliul Permanent de Securitate al ONU, având drept motto „Lumea este mai mare decât 5”. De acord, lumea este mai mare decât 5, dar atunci când vrei să schimbi o anumită ordine mondială, așa cum este ea, imperfectă, trebuie să ne întrebăm ce punem în loc. Iar dacă în loc îl punem pe „sultanul” Erdogan, care se implică militar tot mai activ împotriva aproape tuturor vecinilor săi, atunci e posibil ca „reformarea” sistemului imperfect actual să nu mai fie o idee chiar așa de bună.

Mai ales când acest Erdogan spune răspicat că Imperiul Otoman nu îi face să plece capul sau să roșească de rușine pentru nimic și că acest imperiu nu a lăsat nicio pată în istorie pentru că „administrația statului era bazată pe justiție”. Adică toate imperiile au lăsat cel puțin câte o pată în istoria umanității, doar Imperiul Otoman nu? Exemplu perfect pentru mentalitatea de la Ankara. Halucinant, doar dacă ne gândim la sclavagismul otoman, la masacrele otomane, la copiii luați ca bir din toate zonele ocupate formal și la Genocidul Armean. Dar, desigur, la Ankara pentru toate pot fi găsite alte pretexte sau „vinovați”.

Iar în acest context actual, în care prin amenințarea blocării accederii Suediei și Finlandei în NATO Turcia își câștigă spațiu de negociere în raport cu Europa și SUA, trebuie să ne întrebăm nu fără îngrijorare ce concesii i se vor (mai) acorda din partea SUA și a Occidentului? Pentru că, inclusiv în contextul actualei crize din Ucraina, Turciei i se fac foarte multe concesii și i se vor face și la capitolul Suedia și Finlanda. Sau, mai precis, regimului Erdogan, responsabil de numeroase încălcări flagrante ale drepturilor omului deopotrivă în Turcia (unde se estimează că, dintre cei aproximativ 300.000 de deținuți, 15-20% sunt deținuți pe motive politice) și peste hotare, cu militanți ISIS și Al-Qaeda trimiși să lupte pentru ea în Libia. Și probabil nu mai realizăm, dar ceea ce face Turcia de zeci de ani minorității kurde din sud-estul țării și a făcut armenilor este chiar mult mai rău decât ceea ce a făcut, până acum câțiva ani, China minorității uigure din Xinjiang. Iar despre una dintre probleme a aflat toată lumea, în schimb despre cealaltă, așa cum se spune în Basarabia, „ s-a pus batista pe țambal”. Probabil tot în urma unor soiuri de negocieri. Și ne putem întreba la un moment dat până unde vor merge aceste concesii și negocieri?

Desigur, fără Turcia în NATO, din punct de vedere securitar și strategic, situația ar fi mult mai complicată pentru Europa, mai ales în acest context al războiului din Ucraina. Dar nici cu o Turcie care țintește de fapt un joc global cu orice preț, nu doar regional, care creează instabilitate, nu stabilitate, situația nu este deloc ușoară. Probabil în această lumină trebuie văzut și puciul eșuat împotriva lui Erdogan din 2016. Posibil ca opoziția din Turcia, dacă ar avea o șansă de a accede la putere, ar crea mai puține probleme pentru vecini și condiții economice mai bune pentru propria populație. Dar, probabil, pe termen scurt, sunt slabe șanse ca aceasta să se întâmple. Iar raportat la accederea Suediei și Finlandei la NATO, probabil că Turciei i se va oferi prețul cerut și cele 2 vor accede. Dar care va fi acest preț? Probabil că nu îl vom ști cu adevărat pe termen scurt, ci se va revela pe termen mediu și lung.

Continuăm să arătăm unde se situează Turcia prin prisma unor concepții geopolitice externe, dar și prin prisma unor concepții geopolitice interne de la Ankara, și pe scurt ce este neo-otomanismul.

1. Halford Mackinder, unul dintre cei mai influenți gânditori în domeniul geopoliticii, geograf britanic, a conceput o strategie pentru menținerea supremației britanice la nivel mondial, strategie care a influențat însă enorm geopolitica americană și apariția strategiei „containment-ului”, respectiv a îngrădirii Uniunii Sovietice după al Doilea Război Mondial. Esența teoriei acestuia rezidă în conceptul de Heartland. El considera că istoria este de fapt o lungă confruntare între puterile talasocratice (maritime) și cele telurocratice (continentale), primele de factură liberală, celelalte de factură autoritară și conservatoare. El considera chiar că apariția Europei Occidentale se datorează unei astfel de înfruntări, pe de o parte civilizația vikingă talasocratică și Marea Invazie Mongolă a puterii telurocratice. Acesta consideră „pivotul geografic al istoriei”, respectiv Heartlandul, locul din Asia Centrală de unde mongolii au început invazia Europei și a Asiei.

Interesant în această cheie este să privim și confruntarea civilizațională care a pus bazele Imperiului Otoman și Turciei – turcii, popor continental provenind chiar din Heartlandul lui Mackinder, înfrâng civilizația bizantină talasocratică și îi iau locul. Astfel, Turcia nu este doar un stat între Europa și Asia, și în Europa și în Asia, nu este doar un stat musulman mai occidentalizat decât celelalte (și mai secularizat, până de curând), nu este doar singurul stat asiatic și musulman din NATO, dar mai este și o îmbinare a civilizației telurocratice a turcilor cu rămășițele culturii talasocratice a vechiului Imperiu Bizantin.

Heartland și Crescentul Interior. Sursa: geopolity

Mackinder considera că ,,Cine stăpânește Europa de Est domină Heartlandul. Cine domină Heartlandul, controlează Insula Lumii. Cine controlează Insula Lumii, stăpânește lumea”. Insula Lumii însemna Europa, Asia și Africa. De asemenea, considera că o axă Berlin-Moscova era cel mai mare pericol la adresa hegemoniei britanice, astfel că rețeaua de state din Europa de Est, începând de la Marea Baltică până la Marea Neagră era necesară pentru a împiedica această axă. Civilizațiile de pe țărm care înconjurau Heartlandul – China, Coreea, India, Peninsula Arabă, Turcia, Italia și Europa Occidentală apăreau în crescentul interior al lui Mackinder.

Cum se raportează acestea la Turcia? Marea Britanie a avut un cuvânt greu de spus în negocierile care au urmat Primului Război Mondial și au desenat granițele actuale ale Turciei. Marea Britanie s-a mulțumit atunci, prin Tratatul de Lausanne, venit după cel de la Sèvres (care a eșuat atunci în mare parte chiar din cauza Marii Britanii), neratificat de Grecia și anulat apoi de Turcia, cu preluarea în administrație a zonei de sud, arabe, bogată în petrol, a fostului Imperiu Otoman, insula Cipru, și a preferat să cedeze Constantinopolul și strâmtorile Bosfor și Dardanele Turciei, de teama ca acestea să nu ajungă sub influența Rusiei. Fără aceste strâmtori și partea europeană a Turciei, fără Kurdistan, o parte din Armenia, nemaimenționând alte regiuni pe care le-ar fi pierdut conform Păcii de la Sèvres, este greu de presupus că Turcia ar mai fi avut astăzi vreo greutate geopolitică măcar apropiată de cea de acum, ajungând probabil în urma acelei Păci un stat de dimensiunile Bulgariei actuale. Cu toate acestea, astăzi, în Turcia, prevederile mult mai generoase ale Tratatului de la Lausanne sunt considerate nesatisfăcătoare de mulți oameni, hrăniți de mult timp cu retoricile imperialiste și anti-occidentale ale lui Erdogan, hrăniți cu politici educaționale și narative publice care idealizează și preamăresc Imperiul Otoman. Iată un exemplu din 2016 al unui astfel de exercițiu de imperialism în care se vehiculează public în Turcia hărți despre cum ar trebui să arate astăzi granițele acesteia în detrimentul statelor învecinate, cu Mosul, Kirkuk din Irak aparținând Turciei, la fel insule grecești și alte teritorii ale Greciei, Bulgariei, Siriei etc., adică teritorii în plus de la fiecare vecin al său.

Sursa: foreign policy

La finele celui de-al Doilea Război Mondial, Mackinder retrasează liniile strategiei, incluzând și Statele Unite într-o zonă numită Midland Ocean, care putea contrabalansa puterea Uniunii Sovietice care acum domina Europa. Acest Midland Ocean a stat la baza constituirii NATO. Dacă ar fi să facem o observație strict teoretică, raportat la zona noastră de interes, Turcia era reprezentată ca făcând parte din Rimland, dar a intrat în Midland Ocean (NATO) și are originile în Heartland, după cum vom arăta.

A treia teorie a lui Mackinder. Sursa: revistamilitar

2. Nicholas Spykman a punctat și el Heartlandul, susținând însă importanță deosebită a Rimlandului. Dacă Mackinder spunea că cine controlează Heartlandul controlează lumea, Spykman a spus că cine controlează Rimlandul controlează Heartlandul. Se vede după războaiele din Vietnam și Coreea, se vede după importanța acordată Turciei și intrarea acesteia până la urmă în NATO în 1952. Tot el spunea că „Toți potențialii rivali politici și/sau economici ai supremației Americii sunt euroasiatici.” Extrem de interesantă această afirmație, mai ales în contextul îndepărtării Turciei de Statele Unite și Occident, dar mai ales în contextul amplorii luate de competiția (ca să nu spunem conflictul) Statelor Unite cu China și conflictul sângeros actual din Ucraina, iar pe fondul prăbușirii URSS, Turcia, Rusia și China au umplut mare parte din golul de putere lăsat de aceasta în Rimlandul asiatic, și nu Statele Unite.

Teoria Rimlandului. Sursa: geopolity

3. Turcia și teoriile lui Ratzel. La nivel de elite, probabil dominate de o interpretare tendențioasă a principiile ratzeliene că un stat ar trebui să se extindă pentru a supraviețui, că are nevoie de spațiu vital – „lebensraum”, perfect potrivite pentru a justifica o mentalitate imperialistă, Turcia se folosește de moștenirea Imperiului Otoman pentru a-și justifica intențiile neo-otomaniste în Caucaz, Balcani și Nordul Africii, dar pe fiecare direcție se vede blocată de interesele marilor puteri, ceea ce dă naștere la multă frustrare, nervozitate, inconstanță și greșeli, după cum s-a văzut în dese episoade de politică externă a Turciei.

Spre vest, în ciuda cooperării economice tot mai strânse cu Bulgaria și Grecia, este greu de crezut că acestea vor trece prea ușor peste traumele istorice și recente generate de amenințările cu valuri de migranți din Turcia, care au realimentat, dacă mai era nevoie, spaimele europene de invaziile telurocratice din Asia. În plus, ambele sunt în NATO și U.E. (desigur, nimic nu este bătut în cuie, iar Turcia câștigă foarte bine până atunci cu comerțul în Balcani), astfel că orice intenție a Turciei de modificare a granițelor, inclusiv în situația insulelor din Marea Egee ale Greciei, este greu de crezut că se poate materializa în curând. Însă asta nu împiedică deloc Turcia să aplice în mod constant presiune militară și politică pe Grecia și Cipru. Spre est are o graniță blocată cu Armenia de aproape 30 de ani din cauza conflictului din Nagorno-Karabah, respectiv ocuparea acestei zone de către Armenia și solidarizarea Turciei cu „frații” lor din Azerbaidjan, după cum spun ei. Înspre est, spre Iran, nu poate fi vorba. Înspre sud în Irak este prea complicat și ar interfera cu alte interese ale unor aliați, deși Turcia face incursiuni militare la discreție în nordul Irakului. Înspre nord-est, înspre Georgia, sunt interesele extrem de clare ale Rusiei, după cum a arătat intervenția sa armată acolo sau cele două republici separatiste Osetia de Sud și Abhazia susținute de Rusia. Aici Turcia are un oarecare succes, limitat, în special prin legăturile cu populația musulmană din Adjara (populația este de origine georgiană, a început să se recreștineze, după ce fusese trecută la islam în timpul Imperiului Otoman, astăzi fiind doar în jur de 30% musulmani), provincie semi-autonomă a Georgiei, situată chiar la granița cu Turcia, dar și cu republica separatistă Abhazia, pe care Turcia nu a recunoscut-o, dar al cărei al doilea partener comercial ca importanță este. Mai este vorba aici și de un coridor energetic de la Marea Caspică, din Azerbaidjan, Baku-Tbilisi-Ceyhan (de fapt, Turcia vrea mult mai mult, vrea să fie un hub energetic între Rusia-Caspica-Golful Persic și Europa, din punctul de vedere al securității energetice fiind dependentă de importuri de gaze și petrol: mare parte din Rusia, dar și Azerbaidjan, Iran). Astfel că au mai rămas doar Libia și sudul, cu Siria, unde Turcia a intervenit în forță, având ca interese sau/și pretext slăbirea organizației kurde PKK. În toate acestea (încă) nu este vorba strict de expansiune teritorială (cea economică fiind un fapt cert), deși este și aceasta posibilă.

4. a) Din perspectiva codurilor geopolitice ale lui Saul Bernard Cohen, Turcia are cadru geografic deopotrivă maritim și continental. Istoric predomină cel continental. Este interesant de privit acest lucru și prin prisma masei electorale a celor două alianțe politice principale din Turcia conform ultimelor alegeri locale – votanții lui Erdoğan sunt predominanți în zona continental-asiatică a Turciei, exceptând zona kurdă, în timp ce kemaliștii și socialiștii au câștigat zonele cele mai bogate ale Turciei, Izmir, Istanbul, Ankara și zona de coastă de la Marea Egee. Deși caracteristicile conservator/liberal aplicate cadrelor geografice se referă la scară planetară (din punctul de vedere al lui Saul Bernard Cohen cadrul geografic continental este preponderent conservator, cel maritim preponderent liberal), din nou este interesant de observat cum la scară „micro” situația politică prezentată mai sus reflectă foarte bine aceste caracteristici. Votanții lui Erdoğan aderă la discursul acestuia islamist-conservator-autoritar, în timp ce opoziția a câștigat zonele preponderent liberale-maritime.

Rezultate preliminare alegeri locale 2019. AKP este partidul lui Erdogan, MHP sunt aliații ultranaționaliști ai acestuia, CHP sunt opozanții lor de factură kemalistă, iar HDP sunt socialiști aliați cu partidul kurzilor. Sursa foto: Financial Times

b) Din punctul de vedere al trăsăturilor geopolitice, alt cod geopolitic, se enumeră centrele istorice sau nucleare, zona geografică în care s-a înfiripat ideea statalității, și trebuie spus că, istoric vorbind, este vorba de zona asiatică, popoarele turcice provenind din Asia Centrală. Anatolia este zona din Turcia care probabil că ar semăna cel mai mult unui astfel de centru nuclear, deși Turcia modernă este de neconceput fără Istanbul, strâmtorile Bosfor și Dardanele sau litoralul foarte lung de la Marea Neagră și Marea Mediterană. Din nou, aici, interesant de observat că electoratul lui Erdoğan, cel care i-a asigurat acestuia un mandat prezidențial cu puteri mult sporite, cel care îi spune „sultanul”, cel care îi susține și votează politica neo-otomanistă autoritară și naționalist-islamistă, se află preponderent în această zonă de centru nuclear care seamănă cel mai mult cu zona de proveniență a triburilor turcice.

Triburile turcice și migrațiile lor. Sursa aici.

c) Ecumenele, tot la trăsături geopolitice, reprezintă zonele puternic industrializate, dense din punct de vedere demografic și cu rețele moderne de transport, cele mai importante zone din punct de vedere economic și, deopotrivă, cele mai importante zone din punct de vedere politic pentru un stat, respectiv Turcia în cazul nostru – sunt zonele pe care coaliția lui Erdoğan le-a pierdut la ultimele alegeri locale din 2019: Istanbul, Ankara sau Izmir, Antalya, Adana, Mersin, Aydın, Muğla sau Eskișehir. În ciuda tuturor încercărilor regimului Erdoğan, inclusiv căderi de curent la numărarea voturilor, renumărări sau chiar anularea alegerilor și repetarea lor, aceste zone au ales opoziția, iar probabil singurul lucru care l-a făcut pe Erdoğan să renunțe la încercarea de întoarcere a rezultatelor pe orice căi a fost faptul că s-a observat o creștere a nemulțumirii populației și o creștere a procentelor opoziției pe măsură ce administrația Erdoğan încerca mai mult să schimbe rezultatele.

Densitatea populației în Turcia, 2015. Sursa aici.

d) zonele goale reprezintă zone slab populate (ca Anatolia Centrală), dar posibil bogate în resurse, mai avem la trăsături geopolitice și sectoarele volatile, adică zone locuite de populații separatiste – aici Turcia are probleme cu minoritățile kurdă și armeană din estul țării;

e) Cohen identifică trei blocuri geopolitice: cel maritim (format din America Centrală și de Nord, America de Sud, Europa Maritimă și zona Magrebului – include aici, probabil pe baza apartenenței la NATO și Europa de Est și chiar și părți din Ucraina), Heartland-ul rusesc (Eurasia continentală, Federația Rusă, mărginită de Belarus și Republica Moldova) – și Asia de Sud-Est (China și Peninsula Indochina). Turcia este în miezul acestor chestiuni, fiind la marginea blocului euroasiatic, învecinându-se cu „zona de nisipuri mișcătoare” a Orientului Mijlociu, dar făcând parte din NATO, alianță militară a blocului maritim, în plus, deținând „cheile” strâmtorilor prin care Marea Neagră este conectată la transportul maritim global;

Sursa foto: Filip Tunjic, researchgate

f) Zona nisipurilor mișcătoare (Shatterbelts) este un cod geopolitic dezvoltat la începutul secolului XX de geopoliticieni interesați de instabilitatea unor zone începând din Orientul Mijlociu – Israel, Siria, Iran, Irak, Pakistan, Turcia, Afganistan sau zona dintre Marea Baltică și Marea Adriatică, cuprinzând și Balcanii și Turcia. Aceste zone ale nisipurilor mișcătoare sunt zone de mare importanță geostrategică care apar la periferia blocurilor și sunt puternic divizate politic și etnic din cauza presiunilor constante exercitate de marile puteri (de exemplu Balcanii, Orientul Mijlociu, Pakistanul, Caucazul). Turcia se învecinează cu trei dintre acestea: Balcanii, Caucazul și Orientul Mijlociu și încearcă să se infiltreze și să își urmărească propriile interese în aceste zone, de multe ori, însă, ciocnindu-se de interesele contrare ale marilor puteri, ale Chinei, Iranului, chiar ale Statelor Unite, ale Rusiei (de exemplu nordul Siriei, Nagorno-Karabah).

Cohen considera că una dintre cele mai importante chestiuni care influențează securitatea globală pe viitor este în ce măsură unele zone vor deveni parte a unor blocuri geopolitice sau a unor „zone de nisipuri mișcătoare”. De exemplu, ceea ce vedem și astăzi parțial în Ucraina, viitorul unor periferii ale blocului euroasiatic rusesc, Europa de Est, Trans-Caucazul și Asia Centrală depinde de întrebarea dacă marile puteri vor adopta politici de bună-înțelegere sau de competiție între ele. Din păcate, realitatea actuală nu arată politici de bună-înțelegere.

Păstrând proporțiile, dacă la nivel mondial se poate vorbi despre o geopolitică imperialistă, una interbelică, geopolitica Războiului Rece, post-Războiul Rece sau post-11 septembrie 2011, la nivel intern se poate vorbi în Turcia despre trei geopolitici distincte: imperialistă, kemalistă și cea post-2016, neo-otomanistă (chiar dacă neo-otomanismul s-a manifestat cu mult înainte de 2016, practic el nu a încetat niciodată).

(va urma)

*Matei Blănaru este cercetător asociat la CSSR din cadrul ISPRI al Academiei Române.