Când auzim expresia "pământul patriei" înţelegem nu doar un bun comun, care aparţine tuturor cetăţenilor săi, dar şi un bun suprem al unui popor, bun pe care dacă îl pierde acel popor se va împrăştia în lume şi nu va mai fi niciodată ceea ce a fost.

Aşadar, întregul teritoriu, fiecare petec de pământ care face parte din "pământul patriei", indiferent a cui proprietate este petecul sau parcela respectivă de pământ, este, în acelaşi timp, şi un bun colectiv al întregului popor. Şi este un bun comun nu doar în sens simbolic, ci şi în sens economic. Producţia agricolă integrală a ţării contribuie, în bine sau în rău, la nivelul de trai al întregului popor, la veniturile sale, la cheltuielile zilnice din buzunarul fiecăruia.
De ce toată această introducere. Era joia înainte de Paşti, mă întorceam de la Beiuş la Oradea. Era o zi splendidă, însorită, nici prea cald, nici rece. O zi ideală de lucru. Mă uitam în stânga şi în dreapta şi vedeam cu durere cum plângeau câmpurile în delăsare, nemuncite şi pe alocuri în curs de sălbăticire, ca în toată ţara, de altfel, sau în alte părţi chiar mai dureros şi în proporţii mai consistente. Erau parcele de pe care nici măcar resturile vegetale, care trebuiau culese spre curăţarea pământului în toamnă, nu erau îndepărtate. Ei bine, ziua în amiaza mare, pe o asemenea vreme, vedeam, trecând prin sate, cum pe laviţe în faţa casei stăteau bărbaţi în floarea vârstei, zdrahoni, nu bătrâni, care se uitau la şosea ca viţeii, cufundaţi într-o lene animalică. Indiferent de argumentele eficienţei: "nu rentează", "pentru ce şi pentru cât?", situaţia nu este admisibilă, nici moral, nici economic. Am pledat, în scris, imediat după ruptura din 1989, ca pământul să fie împărţit doar celor care îl vor lucra efectiv şi nu moştenitorilor din periferia oraşelor, deşi aveam interese de moştenitor şi nu tocmai de lepădat. Dar am considerat că aşa era raţional pentru viitorul ţării şi al generaţiilor care vin. Apoi a apărut o lege care prevedea confiscarea oricărui lot de pământ care va rămâne nelucrat cel puţin doi ani. Legea nu a fost aplicată niciodată, ca multe legi de la noi. Nu ştiu dacă este abrogată, dar ştiu că ceva trebuie făcut pentru a-i obliga pe proprietari să dea sens rostului natural al terenurilor agricole. Cred că ar fi oportun ca acele terenuri care rămân nelucrate, nepăstorite, netransformate în loturi de locuinţe etc., într-un cuvânt nefolosite în niciun fel timp de minimum doi ani, să intre prin lege în proprietatea publică, iar o structură administrativă din partea statului să le concesioneze pentru a fi cultivate sau să le vândă celor care vor şi pot să le lucreze. Este o crimă împotriva viitorului naţiunii de a tolera pe mai departe lăsarea în paragină a pământului agricol. Nu cred că există o altă măsură care să îi oblige pe proprietari să facă ce ştiu pentru a respecta rostul pământului, în varianta sa de bun care indirect aparţine întregului popor, iar dacă nu există această noţiune juridică de proprietate publică indirectă, atunci ea trebuie introdusă de urgenţă. Oricum, viitorul o va introduce. Ar fi bine să nu aşteptăm ca lucrurile să se prăvălească peste noi ca în povestea lui Ion Creangă, cea cu toantele şi drobul de sare. Cauzele sociale ale acestei penibile atitudini a sătenilor faţă de propriile pământuri sunt extrem de complexe. Începând cu statutul de pensionari ai satelor de la popă la gropar şi terminând cu vinovata neimplicare a Ministerului Agriculturii, care trebuia de acum 20 de ani să gândească şi să organizeze un sistem de preluare automată a producţiei agricole de orice fel, ceea ce ar fi impulsionat dezvoltarea agriculturii. Modelele posibile de asemenea sisteme sunt multiple atât în sistem privat, cât şi în sistem public, dar pentru corectitudine, ţinând cont de stadiul moral al societăţii, acestea, deocamdată, ar trebui să poată fi controlate oficial.

Dar asta ar însemna să le cerem factorilor politici să încerce să gândească. Ar fi mai simplu să-i pună pe profesionişti să o facă. Însă până atunci trebuie obligaţi proprietarii să-şi cultive pământul, iar confiscarea ca bun public ar fi cea mai eficientă metodă.