În noiembrie 2006, scriam despre delăsarea în care zace ateleriul lui Brâncuşi din Paris. Au urmat reacţii din partea Ministerului Culturii. Între timp, a fost schimbat din funcţie şi cel care fusese atunci ataşatul cultural român la Paris.

După doi ani şi opt luni, am vrut să revăd atelierul. Aveam la dispoziţie doar trei ore, înainte de ora 12.00 a.m. Ajung la destinaţie şi dau peste surpriză. Muzeul atelier este deschis zilnic doar între orele 14.00 şi 18.00. Vă rog să citiţi exact. Sunt chiar orele noastre de masă şi de siestă. Chiar dacă ar vrea cineva să viziteze muzeul, este imposibil pentru o mare parte dintre cei care vin fără a cunoaşte programul. Practic, Brâncuşi este ascuns publicului! Este un depozit! Este singurul muzeu din Paris cu un asemenea orar de izbelişte şi, probabil, din lume. Statul francez nu catadicseşte să aloce un salariu întreg pentru acest muzeu. Dar Statul Român, care plânge după imagine, care are acest brand cultural enorm, de ce îl neglijează? Finanţează directori de puşcării cu salarii care ajung la un sfert de miliard de lei pe lună, întreţine sute ori mii de şmecheri puturoşi, prin tot felul de organizaţii, agenţii, asociaţii etc., ministere care risipesc sute de mii de euro pe scânduri în gard sau podiumuri de trei lei, a îmbogăţit mii de arabi şi de turci etc., dar nu poate angaja un muzeograf cu normă întreagă la acest muzeu? Mă îndoiesc că statul francez ar avea ceva împotrivă. Sunt sigur că francezii nu s-ar opune nici dacă Statul Român s-ar oferi să ceară să gospodărească pe cont propriu acest muzeu. În fond, intenţia documentată a lui Brâncuşi a fost să lase Statului Român comorile atelierului. A fost împiedicat de samsarii criminali ai bolşevismului. Apropo! De ce nimeni nu face publice numele celor cinci ticăloşi care au format comisia care a analizat oferta lui Brâncuşi şi au refuzat-o? Cine au fost cu adevărat, cum i-a chemat şi ce hram au purtat? Chiar atât de laşi şi de trădători sunt culturnicii din ministerul de resort? Revenind, trecerea în administrarea Statului Român a atelierului lui Brâncuşi nu ar fi decât o formă de reparaţie morală şi juridică a creatorului. El ar putea şi de fapt ar trebui gândit în cadrul unui Instit cultural român la Paris. Spaţiul ar putea fi "cucerit" (cumpărat) sau donat, în adâncime, sub piaţa Centrului Pompidou. Ar fi un institut care, dacă ar avea angajaţi profesionişti activi şi nu clienţi politici, fripturişti pe bulevard, ar putea promova cultura românească şi imaginea românilor în unul dintre cele mai vizitate oraşe din lume.

Nu este interesul francezilor, este interesul nostru. Ministerul Culturii nu are oameni capabili să gândească şi să genereze idei. Să-i aducă la psihiatrie, să-i învăţăm să gândească. Morali, în schimb, nu putem să-i facem!