Rochii de seară, conduri, doamne elegante şi cavaleri galanţi, muzică de orchestră, toate acestea fac parte dintr-o lume veche, demult uitată. Atmosfera de vis în care aveau loc toate aceste seri magnifice, castelele medievale şi conacele boiereşti sunt locuri peste care patina timpului şi-a pus amprenta cu duritate, umplând locurile străvechi de verdeaţă acaparatoare, care distruge, mai mult ca braţele, frumuseţile de odinioară. Mai sunt, încă, locuri, care te introduc în aceea atmosferă autentică. Sunt la doi paşi de noi, dar le uităm, în goana noastră cotidiană după cele necesare traiului zilnic: locuri destul de rare, dar cu un magnetism care-ţi dă fiori, care te face să te simţi ca aparţinând acelor vremuri, care au ?hrănit? sufletele îndrăgostite de frumuseţea pură? Un astfel de loc este şi castelul din oraşul Săcueni, castel ce datează din anul 1760. Un zid de apărare, furat, cărămidă cu cărămidă Mulţi dintre noi sunt fermecaţi de atmosfera vremurilor de odinioară, de timpurile în care să fii la modă însemna să ai cel mai suplu mijloc, strând în corsete ce sufocau plămânii tineri ai domnişoarelor inocente din plină epocă renascentistă. Apoi, să ai cei mai frumoşi cai, să fii prezent la orice serată, însemna că eşti un om de ?vază?, o ?partidă? râvnită de mamele cu mai multe fete. Castelele de sute de ani, aparţinând unor boieri sau a unor nobili din timpuri străvechi, sunt astăzi locuri căutate şi apreciate de către turişti. Din păcate, trecem, adesea, pe lângă ele, fără ca măcar să le observăm. Şi, totuşi? În oraşul Săcueni există un asemenea edificiu, care datează de peste 200 de ani. Aparţinând unui grof ungur, castelul este o construcţie arhitecturală excepţională, denotând faptul că, în acele vremuri, luxul şi confortul unui cămin era o necesitate şi o caracteristică a ?cremei? societăţii. Astăzi, în clădirile ce stau să se prăbuşească, învaţă liceenii din oraş. Deşi s-au făcut nenumărate solicitări în vederea reabilitării clădirii, totul a rămas doar o intenţie frumoasă, pe care oamenii inimoşi nu au reşit s-o transforme în practică. ?Nu sunt bani?? Eternul refren care li s-a fredonat directorilor de la şcoală, în momentul în care au cerut condiţii decente de învăţământ pentru cei mai tineri locuitori ai oraşului. ?În cel mai vechi corp de clădire, înfiinţat pe vremea grofului Dietrichstein, ni s-a spus că nu avem voie să intrăm cu copiii, pentru că se prăbuşeşte. Dar nu avem ce face, aşa că, din propriile fonduri, am renovat, în măsura posibilităţilor, această clădire?, ne spune directorul adjunct al liceului, prof. Viorica Daroczi. Trecutul nu trebuie uitat niciodată Întrând în curtea castelului, ţi se pare că faci parte din acele timpuri, lăsând şi uitând tot ceea ce înseamnă circulaţie, poluare şi viaţă modernă. Aştepţi, parcă, în orice moment, ca după zidurile înnegrite de ani să apară o caleaşcă, să vezi un servitor sau să auzi un sunet de mandolină. Clădirea, nici prea somptuoasă, dar nici prea sărăcăcioasă, este exact ceea ce îţi vine în minte când te gândeşti la un castel. Cu geamuri înalte, odăi mici care comunică între ele printr-o uşă mică, cu coridoare înguste şi întunecoase, scări întortocheate şi galerii subterane, clădirea îşi păstrează încă farmecul de odinioară. Dar? Un sentiment de tristeţe te cuprinde în momentul în care realizezi ce puţin înseamnă pentru unii dintre noi păstrarea valorilor trecutului. Pentru rromii din localitate, dornici a-şi construi o casă, zidul de apărare al conacului a părut cea mai bună sursă de material de construcţii pentru colibele acoperite cu stuf din vale. Aşa că au trecut la fapte, iar zidul străvechi a fost sustras, cărămidă cu cărămidă. O sală de dans, cu tavan înalt, garnisit cu amoraşi de piatră, unde, odinioară, se adunau, la dans, bogătaşii ţinutului, adăposteşte, acum, o sală de sport, iar glasurile vesele şi acordurile valsului vienez sunt acoperite, peste timp, de exclamaţiile vesele ale copiilor ce lovesc, cu sete, mingile de baschet. Doi comunitari păzesc intrarea în curtea conacului, în apropierea unei uşi mici, ce aminteşte de un grajd de ţară. De dincolo de ziduri, se aud glasuri de copii şi apăsări, energice, pe tastatură. Locul care adăpostea herghelia de cai, a căror frumuseţe şi agilitate acestora erau, un etalon al bogăţiei unui ?baron? local este, acum, laborator de informatică. Trecut şi prezent, împletindu-se, în acorduri disonante, ca sunetul unul instrument dezacordat, completat de un verde crud, pe care natura, renăscută la viaţă, îl accentuează, dându-i nunţe reci şi dure, de tristeţe şi melancolie? Două sere, încălzite cu apa termală adusă, printr-un sistem modern în acea vreme, în curtea conacului, completează acest tablou controversat, de tinereţe şi dorinţă de restaurare. Desigur, ele nu mai funcţionează, iar geamurile se prăbuşesc, la fiecare ploaie, izbind, ritmic, cordonul de asfalt ce înconjoară clădirea. Atâta mărire şi decădere, în acelaşi timp.. O firmă austriacă intenţiona să preia un corp al clădirii pentru a face, din el, un loc de recreere şi tratament. ?Dar consilierii locali nu au vrut?, spune, cu regret, primarul Gyurcsik Zsoltan, în timp ce clopotele bisericii catolice din apropiere încep să bată cu putere, rugându-se, probabil, ca bunul Dumnezeu să aibă grijă de clădirile vechi, acolo unde oamenii uită -- sau nu pot - să o facă?