Faptul că noi românii nu avem continuitate instituţională a devenit, în sine, o tradiţie. De aceea e dureros pentru cei care fac excepţie de la această regulă, pentru că au toate şansele să-şi vadă munca năruită. 

Nu altfel stau lucrurile şi cu Institutul Cultural Român, care, după schimbarea lui H.R. Patapievici, a ajuns pe mâinile lui Andrei Marga, intelectual de calitate, dar care a preferat doar un rol propagandistic, acceptând să fie umil faţă de o structură politică care detestă intelectualii. A fost faza de tranziţie spre marele nimic. Acest mare nimic este patronat azi, într-un "silenţiu lugubru", vorba lui Caragiale, de către Lilian Zamfiroiu. Personaj al clientelei politice cu un background cultural spectaculos, recte fost muncitor la Oltchim, înainte de 1989. A avut şi relaţii cu Securitatea, după propriile sale mărturisiri. Şi cum nimicul naşte nimic, praful s-a ales şi de activitatea ICR. Munca începută înainte de integrare în circuitul european a culturii române a fost compromisă total. Tot ce s-a dorit a fost  transformarea unor instituţii gen ICR sau Ministerul Culturii în sinecuri de partid. Aşa cum sunt puşi oamenii din sistem în consiliile de administraţie a marilor firme de stat, tot aşa a fost tratată şi cultura română. Dar se pare că asta n-a fost suficient în ochii acestor golănaşi, aşa că acum sunt făcuţi fascişti, atât H.R. Patapievici, cât şi Mircea Mihăieş. Se poate observa că e la mare modă un anume tip de delir propagandistic printre aceşti sfertodocţi, care vorbesc de faşcişti, comunişti, neolegionari, aruncaţi toţi în marea ciorbă ideologică. Modul prost în care folosesc termenii îi trădează, dezvăluindu-le arsenalul cultural precar, mobilat cu două prefeţe şi trei filme asimilate într-o prea lungă vacanţă de vară. Aceste derapaje arată că  scindarea politică, la douăzeci şi cinci de ani de la revoluţie, e mai vie ca oricând. Încă România nu are o direcţie a  ei,  fiecare tabără trage de funia ei şi astfel toată lumea rămâne pe loc într-un conflict stupid şi neputincios. Nu există un unison pe marile teme, avem proeuropeni şi antieuropeni, şi doar o conjunctură protectoare, şi un sânge mai leneş ca al ucrainenilor ne păzesc, deocamdată, de drame naţionale. Revenind la intelectuali, faptul că sunt urâţi şi că li se doreşte moartea din 1990  încoace, sunt realităţi  se pare greu de schimbat. Dar în acelaşi timp, numărăm anii de bilanţ ai unor  guvernări irosite. Panourile electorale vorbesc de o Românie, a la satele lui Potemkin, cu realizări imaginare şi promisiuni science fiction. Dincolo de minciuna electorală, rămân doar exploatarea sărăciei şi înfierarea duşmanului de clasă.