România nu este numai ţara miticilor. România este şi ţara oamenilor serioşi. Miticii nu sunt o etnie, nu sunt un grup populaţional geografic, sunt un fel uman de a fi. El este prezent difuz în toată populaţia ţării, în unele zone mai dens, în altele mai puţin dens, dar este prezent peste tot. Să nu uităm două nume notorii, care n-ar fi acceptat în ruptul capului, nici ei, nici zona să poarte eticheta de mitici, dar ca miniştri umblau cu sacoşa de caltaboşi.

Într-un oarecare oraş, la o dată anume, un oarecare episcop umbla cu sticla de whisky sub anteriu ca să facă intrare la vorbă bună şi n-a roşit faţa Domnului. Acum este adevărat că de la Sfânta Treime în jos nu poţi găsi un sfânt fără hibe, iar de la Cezar în jos nu poţi găsi un om fără bube, numai că bubele oamenilor, în general a nemiticilor, sunt bube care se iau greu, ori deloc, pe când bubele miticilor se iau uşor şi se întind ca râia. Din cauza gălăgiei acestor mitici nu se aude glasul mult mai tăcuţilor oameni serioşi. Bubele miticilor sunt de multe feluri. Aici ne interesează bubele cu implicaţii sociale, care ne afectează pe toţi. Una dintre acestea este intoleranţa la dialog. După cum ştim grecii antici considerau atât de important dialogul pentru cetate, încât cel ce îndrăznea să oprească un dialog în agora era pasibil de ostracizare, de alungare din cetate. Darul dialogului de a  moşi adevărul a fost preluat de dreptul roman şi de atunci a rămas un principiu juridic fundamental de aflare a adevărului şi anume dreptul competitorilor de a dialoga faţă în faţă, de a-şi apăra fiecare dreptatea lui. Dialogul a fost şi rămâne principalul garant al democraţiei. Această bubă a intoleranţei la dialog este mai frecventă decât pare. Am întâlnit-o în diverse medii, chiar şi în medii cu niscai pretenţii ca cel universitar, unde am putut auzi piticari care au cerut limitarea ori excluderea dreptului la vorbire pe motiv că "oricum ştim ce ne va spune". Este una economia de timp şi este altceva pumnul în gură, pumnul intoleranţei la dialog. Dar când vezi această intoleranţă şi această desconsiderare a dialogului la nivel de personaje publice, care vor să conducă ţara, rămâi consternat, deoarece această intoleranţă este doar un simptom care anunţă o boală, care înegurează un viitor. Fără a analiza logic, pas cu pas orice om simplu înţelege intuitiv pericolul şi anormalitatea. Cine va mai crede într-un partid care pune pumnul în gura celui pe care l-a aplaudat ieri şi-i refuză dreptul de a se apăra? Ca să nu vorbim despre imoralitate! Nu fac politică nici de dreapta, nici de stânga, nici de mijloc, nici de sus, nici de jos, dar ştiu că într-o ţară sărăcită nu poate exista o viaţă socială normală fără un puternic şi credibil partid de stânga, fie la putere, fie în opoziţie. Regret această lovitură de ciomag în capul stângii româneşti. A imprima mişcării de stânga apucături staliniste înseamnă a disemina în societate modele de tip stalinist. Nu le doreşte nimeni. De altfel, degringolada românească a început cu acea mascaradă penibilă a procesului Ceauşeştilor, un alt exemplu tipic de intoleranţă la dialog. Credeam că altă generaţie... uitasem că buba rea se ia din moş în urmaş. O altă bubă rea, cu mult mai veche, de pe vremea başibuzucilor, este fuga cu pâra la împărăţie. Au dispărut boierii, dar s-au boierit slugile şi au aceleaşi bube. A apela la arbitrajul vizirilor, fie ei de unde or fi, este aceeaşi lipsă de demnitate pe care o citim cu scârbă despre vechile drumuri la Stambul. Iar buba nu se manifestă doar în pâră, ci şi în mai inaparentele "consultanţă, management", etc. etc... în lipsa de încredere în propriile-ţi puteri, ca o invitaţie la a fi scuipat în cap.

Nu-i auziţi toată ziua pe politicienii "reprezentativi", care spun: "Ne-am făcut lecţia. Vă rugăm să ne daţi un picior în dos, ca să mai urcăm o treaptă". Buba intoleranţei la dialog şi buba lipsei de demnitate sunt două bube majore, nu singurele, dar majore pe chelia politicienilor noştri, care îi reprezintă doar pe mitici. De ce nu pot da tonul nemiticii este o altă boală cu alte bube....