În numele viitorului

Ploua şi mă întorceam acasă cu cumpărături, pe care nu le puteam descărca cu un drum. În faţa casei, de fapt pe trotuar, blocând intrarea în casă, era parcată o maşină cu şoferul înăuntru, un tânăr cam de 30 de ani. Pe partea cealaltă, la vreo 10 m, era loc de cel puţin două maşini. Îl rog să mă lase să intru în propia-mi casă, adică să nu mă frec de maşină şi de perete. Îi arăt semnul de pe stâlp şi îi arăt locurile libere din faţă, de vizavi. Se uită la mine şi explodează. „Îmi bag ... în ţara asta de c...." „Să-l f.... Dumnezeu pe primar, care pune semne în tot oraşul", „Să ... să ...".  Mă uit la el uimit şi curios. În acest caz ce avea primarul cu trotuarul? Semnul nu era pus de Primărie, îl cumpărasem dintr-un magazin. Ce avea ţara cu parcarea? Individul porneşte în trombă şi dispare în ploaie pe altă stradă. Adică de câte ori nu ne iese ceva, de câte ori suntem incomodaţi de pretenţii discutabile, sau chiar atunci când suntem deranjaţi în culpă, vomăm pe ţară, scuipăm în capul poporului român. Că nu au nicio legătură una cu alta, că sunt stigmatul prostiei este altceva, dar imoralitatea şi iraţionalitatea comportamentului mi-au lăsat un gust amar. În casă, seara, deschid televizorul la ştiri şi se înşiră tot felul de salarii uriaşe, pe care şi le dau singuri tot felul de directori de întreprinderi de stat, în timp ce angajaţii sunt plătiţi cu salarii de sclavi, iar întreprinderea este falimentară. Ce ţară? Ce popor? Dar aceştia nu ţin discursuri despre responsabilitate, despre ţară şi popor. Mă întrebam câţi dintre angajaţii acelor întreprinderi falimentare, dacă ar fi ajuns pe post de director, ar fi procedat la fel. Fiecare? Te scutură frigurile. Din opt comandanţi ai armatei, patru sunt în zeghe sau ar urma să o poarte! În competiţia socială, fiecare se agaţă cu dinţii de un post cât mai sus, nu pentru că e competent, nu pentru că ştie ce ar fi de făcut, nu pentru că ar vrea să facă ceva, ci pentru a smulge hălci cât mai mari din balena eşuată, din trupul şi sângele ţării. De jos până sus şi invers. Puhoiul este atât de puternic încât până şi cei care au principii şi ţin la ele se adaptează pentru a nu fi călcaţi în picioare. Între vulturi ca între vulturi, între porci ca între porci! Şi cu toţii ştim că nu aceasta este fibra naţională, că niciodată ca acum... Şi atunci să luăm firul istoriei şi să vedem dacă putem trage vreo concluzie. Poporul român a fost de-a lungul istoriei o populaţie stabilă, un popor de ţărani. Satele constituiau grupuri semideschise extrem de stabile, din moşi în nepoţi, rudenii care se ţineau rudenii până a 3-a, a 4-a spiţă, ascultând de un set de reguli clare. Aceste reguli erau emanaţia unui set de valori, a unei culturi care avea ca nucleu cele 10 porunci Dumnezeieşti, care de fapt, istoric vorbind, preced creştinismul. Bunul simţ conţinut în cele 10 porunci există în felul de a fi al acestui popor, aşa cum afirmă textele antice (Banchetul şi Charmides a lui Platon, Apuleius în Despre magie) cu mult înaintea creştinismului. Acest bun simţ a fost doar transformat în legi morale de către creştinism. După ruptura din decembrie, aceste grupuri s-au dizolvat prin emigrare, prin nesiguranţa locului social al fiecăruia şi prin promovarea pe cale oficială şi prin mass media a modelelor de succes prin impostură şi fraudă. Au dispărut toate regulile, iar bunul simţ emanat de cele 10 porunci a devenit caraghios. Concomitent legea devenea o dezmăţată de tejghea. Am ajuns în situaţia în care suntem, fără legi, fără reguli şi fără bun simţ, crezând că totul este permis în numele unei democraţii pe care marea masă nu o înţelege, iar majoritatea nici nu vrea să o înţeleagă. Comportamentul derivă din convingeri, convingerile din credinţă, iar credinţa din valorile în care credem, pe care le adoptăm. Dar, valorile sunt emanate de cultură. Aşa încât, singura ieşire din această gravă situaţie în care suntem este prin cultură, prin promovarea culturii. Dar cum să promovezi cultura, când decidenţii sociali tratează cu dezinteres şi dispreţ cultura în general, factorii culturali şi persoanele de cultură, iar mitocanii cu bani propulsează flegme în capul oricui nu are chimirul burduşit, pentru ei capul este un apendice al chimirului. Soluţia practică este conştientizarea de către fiecare intelectual a acestei situaţii, fiecare să convingă cel puţin 3-4 în jurul lui, pentru ca la alegeri să fie promovat personajul cu cel mai mult bun simţ (nu gargaragiul demagog) şi cel mai apropiat de cultură. Este posibil astfel ca peste ani, încet, încet, copiii noştri să aibă parte de o societate normală. Trebuie să sabotăm, om cu om, boala din interiorul ei.