6 martie e o zi neagră pentru istoria României. Atunci, în 1945, la Bucureşti, comuniştii au pus mâna pe putere. 6 martie 2017, o altă zi, gri, neagră? La Versailles, liderii celor mai puternice state europene, Germania, Franţa, Italia şi Spania, s-au înţeles să „împartă” Europa. Au spus, eufemistic, că vom avea o Uniune „cu două viteze”.

 

Poate dramatizez inutil, poate prinşi cu „importantele” noastre evenimente interne, n-am băgat de seamă cele întâmplate, dar mie mi se pare că am trecut prea uşor peste un moment care are potenţialul de a ne schimba „destinul european”. Dacă liderii celor patru state au bătut palma, adică s-au înţeles să facă în aşa fel încât UE să aibă state de prim rang şi membri de mâna a doua, crede cineva că ceilalţi mai pot face ceva ca să le schimbe decizia?

Poate dramatizez inutil, dar am o scuză, n-ar fi prima dată când „marile puteri” ne-au hotărât destinul în spatele uşilor închise. Nu-mi pot reprima senzaţia că am fost (din nou) trădaţi, abandonaţi, păcăliţi... Mă tem ca ziua de 6 martie 2017 să nu fie ziua ce marchează începutul sfârşitului „Europei comune”. Mă întreb, după ce lucrurile, iată, au început să se mişte în această nefastă direcţie, ce se va alege din „proiectul european”. Ce va fi „Europa Unită” peste 30 de ani? Mi-e aproape frică să scriu răspunsul la care mă gândesc: „Nimic”.

Cât a fost bine, ne-aţi tot amăgit. Nu încape vorbă, noi n-am avut decât de câştigat de pe urma calităţii de cetăţeni ai Uniunii Europene. Dar acum, acum când e greu, vă grăbiţi să daţi înapoi. Principiile, „solidaritatea” au cedat în faţa populismului, au căzut în genunchi înaintea excentricităţilor politice la modă ca populismul, iliberalismul, post-adevărul. Premierul italian, Paolo Gentiloni, vorbeşte, după modesta mea părere, ipocrit despre cum vom ajunge să fim „mai integraţi, dar în mod diferit”.

Crizele, cea economică, a emigranţilor, aproape că trecuseră sau, în mod sigur, ar fi putut fi gestionate mai bine împreună, aşa cum o arată istoria recentă, şi tocmai acum „marile puteri” europene fac pasul înapoi?! Ce s-a întâmplat? S-au speriat oare de prea multă integrare? Abia acum au digerat, politic, consecinţele Brexitului? Poate s-au săturat să-i tot dăscălească pe incorigibilii politicieni ai Estului sălbatic. În Vest, începe sezonul electoral. „Alegeri complicate”, spun unii. Adversarii democraţiei sunt gata să ia cu asalt scaunele puterii. Oare această soluţie, profund nedreaptă şi ofensatoare pentru noi, să fie singura care să poată opri „trumpizarea” Europei? Bine. Şi cu principiile cum rămâne? După cum arată azi lucrurile, nu e greu să tragi concluzia că politicienii, cei din Vest şi cei de la Bruxelles, nu sunt conduşi de idealuri, ci de propriile popoare. „Proşti, da’...” votează şi, deci, contează. Oare v-aţi făcut plinul la forţa de muncă cu emigranţi şi de noi nu mai aveţi nevoie? Chiar ne-am străduit să nu vă fie ruşine cu noi. Poate n-am reuşit de fiecare dată, dar am încercat să facem aşa cum ne-aţi învăţat. Am deschis economia, chiar distrugând-o pe a noastră, ne-am vândut pământurile, am tăiat pădurea... Era cât pe ce să ne dăm şi aurul. Tot n-a fost destul? O spun stânjenit, îmi pare rău că n-am putut să fiu, în toate, aşa cum m-aţi dorit. Dar, pentru asta, acum mă părăsiţi?

Da, am fost, cum se spune, un eurosceptic. E prea mult cinism în istoria politică a Europei pentru ca să pot fi optimist sau chiar entuziast. Am văzut, la Bruxelles, prea multă birocraţie, prea multe lozinci, prea multă distanţă faţă de oameni, ca să pot crede că lucrurile vor merge bine, mult şi bine. Aş vrea ca azi cineva să îmi spună, să-mi demonstreze că mă înşel. Nu cred, dar încă mai sper că o să fie bine. Oricâte îndoieli subiective aş avea, raţiunea îmi spune că Europa cu adevărat integrată rămâne singura soluţie.

Mă tem că politicienii şi birocraţii pot strica orice. Mai uşor decât propaganda, care - cu pipeta mass-media - ne poate inocula visuri, ei pot da totul de pământ într-o secundă. Acum, noi, cei din Est, europenii pe care i-aţi trimis la clasa a II-a, la ce să ne aşteptăm? Îmi vine în cap o avalanşă de întrebări. Veţi ridica o nouă Cortină de Fier? Vom deveni mahalaua Europei, locul în care nici câinii nu latră când ursul rusesc trece în căutare de pradă? Vă vom mai da bani, ne veţi mai ajuta? În numele cărei „coeziuni” vom mai putea vorbi despre proiecte comune? Al relaţiei profund inegale pe care vreţi s-o impuneţi, dintre omul bogat şi ruda lui mai sărmană? Răspunsul corect la toate provocările Europei era „mai multă Uniune”. Aceasta este sau trebuia să fie reacţia loială, cu adevărat frăţească. Dar voi v-aţi speriat. V-aţi speriat de Hitler, de Stalin şi, mai nou, de Putin. Uite, deci, cât de uşor se ofilesc viitorul comun, solidaritatea, manifestările triumfaliste... „Frate, frate, dar...” şi Europa-i pe bani! Acum să-i vedeţi pe adevăraţii eurosceptici. Ce zâmbete triumfătoare vor aborda, ce colţi ascuţiţi vor scoate, lângă zăbala pe care o simt tot mai largă, ce plecăciuni vor face către Răsărit. Nu pot să nu mă întreb: nu cumva ne-aţi vândut iar?

Poate ar trebui să procedăm ca şi Erdogan, să vă ameninţăm că deschidem frontierele tuturor fugarilor lumii. Sau avem încă datoria de a vă fi scut? Unul de mâna a doua, ce-i drept, da’ bun şi ăla la ceva. Dacă ne-am face şi noi „Mitteleuropa” noastră? Un fel de Visegrad extins... să vă vindem scump sărăcia de aici. Alung acest gând. Nu vreau să vă dau apă la moară.

La Bucureşti e primăvară. La Versailles a început toamna europeană. Vremurile sunt în curs de răcire. Trăiască 9 Mai!