Multe dintre marile evenimente ale istoriei naţionale s-au desfăşurat în prima lună de iarnă. Aşa s-a întâmplat şi în urmă cu 73 de ani când, la 1 Decembrie 1918, s-a realizat unul dintre lucrurile inevitabile ale mersului istoriei: unirea Transilvaniei cu România. Asta după ce la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) Basarabia făcuse acest pas, urmată de Bucovina la 28 noiembrie 1918 (18 noiembrie pe stil vechi). Se poate vorbi chiar ca despre un vis devenit realitate peste noapte, în condiţiile în care debutul primei mari conflagraţii mondiale nu anunţa neapărat acest deznodământ.

Rezoluţia Unirii a fost citită la Alba Iulia de către Vasile Goldiş. Aceasta stabilea apăsat că „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre". Legea Unirii a fost ratificată prin Decretul-Lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919, în unanimitate. Este binecunoscut faptul că Bihorul a mai avut de pătimit până la intrarea sa sub administraţie românească, la 20 aprilie 1919, dată la care generalul Traian Moşoiu intra în Primăria orădeană unde edilul şef, Rimler Karolyi, l-a primit cu onorurile cuvenite. Noua administraţie românească s-a dovedit cât se poate de „europeană" cu acest prilej, Rimler Karolyi fiind păstrat în funcţie până când s-a îmbolnăvit grav, ajungând astfel în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia. Mai mult, lui Rimler Karolyi i-au urmat Lukacs Odon şi Komloszy Jozsef, şi ei reprezentanţi ai comunităţii maghiare. În ciuda situaţiei extrem de tensionate care se găsea în Oradea în primăvara anului 1919, unde excesele şi violenţele intraseră oarecum în cotidian, mai ales în perioada ianuarie-aprilie 1919, când armata maghiară se găsea în retragere, intrarea Bihorului sub administraţie românească nu a însemnat declanşarea vendetei din partea românilor. Din contră, în timpul celor doi ani de „tranziţie" (1918-1920) structurile locale nu au fost bulversate, tocmai pentru ca oraşul să-şi urmeze drumul fără sincope majore care ar fi putut crea probleme extrem de complexe. Deciziile luate de noile structuri de putere au fost echilibrate, pornite dintr-o dorinţă clară de convieţuire paşnică şi păstrarea unor raporturi bune în comunităţile care atunci locuiau în Oradea. Liderii românilor din Oradea au întins o mână cât se poate de sinceră comunităţii maghiare, pe care a invitat-o să participe constructiv la mersul înainte al urbei de pe Crişul Repede. Evenimente şi perioade precum cele petrecute la sfârşitul Primului Război Mondial în tot centrul Europei nu sunt uşor de gestionat şi lasă urme în toate direcţiile. Supărările unora sunt bucuriile altora şi invers. Românii au intrat şi ei în această paradigmă, precum multe popoare din Europa Centrală. Cum altfel au trăit evenimentele George Mureşan din Bedeu, Teodor Potcaş şi Alexandru Sala din Peterd, Ioan Bodor şi Victor Domocoş din Vecherd sau Teodor Pătcaş şi Nicolae Rocsin din Micherechi şi toţi cei care i-au mandatat să voteze unirea cu România la Alba Iulia când, după trasarea graniţelor, au rămas în afara frontierei româneşti? Răspunsul nu este greu de intuit. Totuşi, oameni responsabili, politicieni cumpătaţi dar mai ales dialogul interuman, intercomunitar şi interconfesional, onest, deschis şi echilibrat au oferit soluţii pentru a merge mai departe. Modelul a fost creionat, atunci dar şi cu alte ocazii, fiind demn de urmat într-o Europă care se redefineşte sub ochii noştrii. Este un îndemn adresat tuturor celor pentru care instrumentul dialogului este străin sau pentru aceia care, în aceleaşi prezent european militează pentru dezbinare şi segregare în contratimp cu modelele spaţiului european. Un lucru nu-l i-au în considerare activiştii din această categorie: anume că istoria îl aşează pe fiecare acolo unde îi este locul, chiar dacă pentru aceasta sunt necesare secole de aşteptare. Lumea romană descoperise deja această axiomă şi angajase ample discuţii asupra a ceea ce numeau fatum sau destin istoric.