Despre milă şi compasiune s-a scris enorm. Poate să-ţi fie milă de cineva, dar în acelaşi timp să nu simţi compasiune. Mila s-ar explica printr-o stare de profund ataşament şi înţelegere faţă de o altă persoană aflată într-o situaţie grea, dar starea milosului rămâne pur vegetativă. Compasiunea presupune o trăire comună plus o reacţie, o acţiune. Cuvântul însuşi este compus: „com" din „comun" plus „pasiune" - care presupune o implicare profundă. Prin esenţa ei, compasiunea necesită o reacţie. Cred că cele mai bune indicii despre caracterul unei persoane le poţi extrage din felul în care-şi tratează duşmanii şi din modul în care se poartă cu cei care nu pot riposta. Un eveniment tragic dă posibilitatea unui studiu de caz despre datorie şi compasiune în cazul persoanelor publice.

Cred cu tărie că puterea şi bogăţia pot schimba caracterul unui om. Din nefericire pentru muritorii de rând, de obicei, puterea şi bogăţia merg mână în mână. Ele sunt apanajul celor puşi să conducă şi aşa este de când lumea, nimic nou sub soare. Au existat însă cazuri, mai puţine e drept, când oamenii de mare caracter au exercitat puterea în guvernarea semenilor lor fără a căuta bogăţia. Au existat şi oameni bogaţi care au ajuns să conducă fără a abuza însă de puterea lor pentru a-şi spori bogăţia.

Un filozof german spunea despre compasiune că stă la baza moralităţii. Cum din moralitate îşi extrage esenţa legalitatea, un individ care exercită o autoritate publică, ales prin vot direct de către cetăţeni, trebuie să fie o fiinţă capabilă de compasiune. Să-şi facă datoria şi să arate compasiune semenilor săi care l-au ales să-i conducă.

Zilele trecute, un bărbat disperat şi niţel cam băut, ţintuit într-un cărucior cu rotile, s-a stropit cu benzină, dându-şi apoi foc în faţa Primăriei orădene. Motivul, aflat din presă - lipsa unei locuinţe şi refuzul primarului Ilie Bolojan de a dialoga cu el. Ştirea culeasă în redacţii la ora închiderii ediţiei a stârnit reacţii violente, comentariile pe bloguri şi site-urile publicaţiilor locale încingând spaţiul virtual. De-a dreptul nelalocul ei a fost reacţia unor funcţionari din biroul de presă care s-au apucat să dea lecţii de jurnalism, deşi treaba lor este cu totul alta. Deranjaţi că „şeful" a ieşit cam şifonat din incident prin refuzul presupus de a schimba trei cuvinte cu protestatarul necăjit, funcţionarii şi-au revărsat furia asupra ziariştilor. Cu mare greutate au recunoscut că primarul era în clădire la ora producerii incidentului. Varianta oficială este că nu a fost informat. Se prea poate, dar prezentarea unui om, fie el băut sau nebun, în faţa unei instituţii şi lansarea ameninţării că-şi ia viaţa nu este un lucru obişnuit. Angajaţii Primăriei aveau datoria să-şi informeze şefii, informaţia trebuia să ajungă la primar. Dacă nu era nimeni în stare din toată primăria să-l calmeze pe om şi să ceară ajutor specializat de la instituţiile statului, primarul avea datoria să intervină. Nu-i cădea mustaţa dacă-l asculta pe om, chiar dacă duhnea a alcool şi chiar dacă ora era total nepotrivită unei audienţe. În fond, este vorba de viaţa unui om!

La fel de adevărat este că metoda înscrierii „în audienţă" a invalidului a fost total nepotrivită. Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea aflată la ananghie s-ar prezenta cu doleanţe închipuite sau nu în faţa instituţiei şantajând conducerea cu autodafeul în cazul nerezolvării lor?! Ca şi în cazurile extreme ale negocierii cu teroriştii, autorităţile adoptă aceeaşi tactică: nicio concesie cu şantajiştii. Numai că lucrurile nu sunt nici măcar comparabile, darămite compatibile.

La ora redactării acestui material soarta nefericitului era incertă. Omul poate muri sau poate supravieţui pentru a-şi duce crucea mai departe. Important era să nu se ajungă aici. Au mai fost cazuri asemănătoare, dezamorsate la timp. Un individ, tot fără casă, îşi făcuse un obicei din căţărarea pe turla bisericii "Sf. Ladislau" de unde îşi striga problemele ameninţând cu sinuciderea. De fiecare dată a fost luat cu binişorul, cineva a discutat cu el şi lucrurile s-au calmat. Acum nu, s-a ajuns ca un biet suflet rătăcit să fie cuprins de flăcări şi să se zbată între viaţă şi moarte.

Aş vrea să cred că primarul Bolojan nu a ştiut despre drama derulată în faţa instituţiei. Cei care spun că ar fi putut trage cu ochiul pe geam, să vadă ce face acolo Salvarea, ar trebui măcar să-i acorde circumstanţe atenuante. Poate omul chiar era ocupat, iar sirenele se aud zilnic prin oraş. Ce i se poate imputa deschis primarului este ineficienţa angajaţilor săi, care nu şi-au dat seama de gravitatea situaţiei şi au tratat-o cu superficialitate. Apoi totala lipsă de tact a celor responsabili de relaţia cu presa, principalii vinovaţi de lumina proastă în care a fost pus edilul.

O întâmplare nefericită, sfârşită tragic, din cauza lipsei de compasiune a unor oameni. O poveste veche de când lumea. Câteva rânduri scrise de Tolstoi acum mai bine de un secol spun totul despre firea umană: „Dacă ne cercetăm bine, aproape întotdeauna vom găsi în noi un păcat pe care-l osândim la alţii."