Ion C. Brătianu a fost toată viaţa sa un naţionalist profund şi un aprig duşman al imperiului de răsărit, ceea ce nu înseamnă că nu a făcut unele compromisuri şi înţelegeri cu ruşii în interesul ţării, îndeosebi al obţinerii independenţei. Mult timp republican militant, el a devenit, la maturitate, cel mai înverşunat apărător al monarhiei. 

A fost unul dintre puţinii oameni politici fără interese personale, el neavând altă viaţă decât aceea de a-şi servi ţara.  Fixându-şi din frageda tinereţe o ţintă înaltă şi ideală-făurirea României Mari, el n-a ajuns să-şi vadă visul împlinit, dar a pregătit tărâmul, necruţându-şi nici viaţa, nici familia şi nici averea în interesul ţării. Astfel, în exil fiind, el lucra la unirea Principatelor şi la abolirea protectoratului rusesc, vânzându-şi moşiile şi rupând logodna cu femeia iubită, iar când a hotărât aducerea dinastiei străine îşi părăseşte soţia ce sta să nască, cu un copil bolnav pe moarte şi îşi mai vinde o moşie, cu inima chinuită de durere de ceea ce se putea întâmpla acasă în lipsa lui. În timpul războiului neatărnării duce toată povara luptei, atât pe plan intern, cât şi extern, munca depusă zdruncinându-i vizibil sănătatea, dar el nu-şi ascultă trupul şi merge mai departe, fără a spune măcar o vorbă soţiei lui, ca să n-o îngrijoreze, deşi acest lucru era vizibil, deoarece părul îi albise doar în câteva luni. Acest om, atotputernic, nu a profitat de influenţa sa imensă pentru a se îmbogăţi, în timp ce liberalismul şi capitalismul permiteau apariţia unor averi colosale în jurul lui (ca şi astăzi). Ion C. Brătianu poate fi un model greu de egalat, pentru că a trăit într-o epocă în care existenţa statului român depindea de negocierile şi înţelegerile cu Marile Puteri, iar el a avut curajul să le înfrunte. El are curajul de a spune Rusiei "Nu veţi intra în ţara noastră fără luptă, dacă nu veţi face o convenţiune cu noi". A reuşit să convingă naţiunea şi pe Domn să ia parte la războiul de independenţă din 1877, atunci când "nu erau nici parale, nici arme, nici intendenţă, nici drumuri, ci doar demnitate şi dragoste de ţară". Traseul politic al lui Ion C. Brătianu a pornit de la convingeri naţionaliste puternice, moştenite de la familia sa de români curaţi şi neaoşi, legată de pământul natal, şi s-a sfârşit în responsabilitate politică deplină.  Între 1876-1888 (doisprezece ani consecutivi) are loc "marea guvernare liberală" avându-l ca prim ministru pe Ion C. Brătianu (considerată ca o guvernare salvatoare pentru România), având drept obiectiv de a face România guvernabilă şi pe cetăţeanul român liber, precum şi să dea românilor, cât mai repede posibil, un stat democratic şi prosper. Venirea lui Ion C. Brătianu la putere în calitate de prim-ministru s-a produs, probabil, la momentul cel mai potrivit, mai ales că regele Carol I oscila dacă să declanşeze sau nu războiul de independenţă, el fiind cel ce l-a convins şi tot el s-a luptat cu Rusia, care intenţiona să încalce Convenţia de la 4 iulie 1877 privind termenii armistiţiului, pretinzând Basarabia. Acest plan este dejucat de Ion C. Brătianu, prin facerea lui publică şi atenţionarea Marilor Puteri asupra pericolelor semnării unor acte numai între Rusia şi Imperiul Otoman şi demascarea lipsei de onoare a Rusiei la Congresul de Pace de la Berlin, motiv pentru care Rusia, foarte înverşunată împotriva lui Ion C. Brătianu, a pus la cale mai multe atentate contra lui (4 iulie 1878, 2 decembrie 1880 etc). Ion C. Brătianu a condus România şi partidul liberal cu o mână de fier, devenind o autoritate recunoscută şi respectată, un om politic vervat, critic, dar şi responsabil, lucid şi echilibrat, energic şi tenace, înverşunat faţă de aventurieri şi criminali, ceea ce i-a atras porecla de "vizir" după numele dat prim-miniştrilor din ţările musulmane. După revenirea în ţară (în 1857) după ce participase, împreună cu fratele său, Dumitru Brătianu, la insurecţia din 1848 de la Paris) devine deputat în Divanul - Adhoc şi Adunarea Electivă, care îl alege ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti pe Al. Ioan Cuza (24 ianuarie 1859). Dezaprobând tendinţele autoritare ale lui Cuza, Ion C. Brătianu devine unul dintre liderii "Conjuraţiei" care impune abdicarea acestuia şi conduce negocierile pentru aducerea pe tronul României a principelui Carol de Hohenzollern, pe care îl va însoţi personal pe drumul spre Bucureşti. Ion C. Brătianu moare la 3 mai 1891, ora 15.05, când inima celui ce a fost părintele României moderne a încetat să mai bată. Conform mărturiei vremii, în această zi, România a fost zguduită de un cutremur de pământ, urmat de o înrăutăţire a vremii, cu furtună şi un val de frig, moment în care Ion C. Brătianu întra în agonie, murind înconjurat de fiii săi, de prieteni, dar şi de duşmani. El moare, însă, surâzând. Duminică, 5 mai, regele Carol I, asistat de prinţii de sânge, Ferdinand şi Wilhelm, sărută mâna "singurului bărbat de stat mai puternic decât el", plânge lângă patul lui şi cere o şuviţă de păr. Pe tot cuprinsul României (încă neîntregită) se aşterne tristeţea şi doliul. Se încheie, astfel, secolul renaşterii naţionale a românilor. Presa din întreaga Europă şi din Statele Unite au anunţat în chenar negru moartea acestui mare OM. Peste 12.000 de suflete din toate straturile românilor, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni din toate judeţele ţării, care şi-au trimis delegaţi mânaţi de aceeaşi admiraţie şi pătrunşi de aceeaşi convingere că au pierdut pe acela care va rămâne pururi ca "cea mai genială încarnaţiune a românilor" astfel cum relata ziarul "Voinţa Naţională".