O necesara retrospectiva istorica.

Nu este mai putin adevarat ca aceasta provincie a reprezentat mărul unei discordii amarnice intre sarbii ortodocsi si kosovarii musulmani, crestini la inceput, dar care, sub presiunea otomana, au au trecut la noua religie a stapanului venit din adancurile Anatoliei. Disputa care a cunoscut si faze sangeroase cu aspect de genocid din partea ambelor parti de dupa l990 (conflictele armate din l99l si l995) are radacini foarte vechi si trebuie cautate in istoria framantata a Balcanilor, comparati pe buna dreptate cu "butoiul cu pulbere al Europei". Kosovo (pentru albanezi "Kosova") a reprezentat un loc cu o insemnatate cruciala pentru ambele parti. Pentru sarbii ortodocsi Kosovo este "Pamantul Sfant", un soi de Ierusalim al natiei, cu puternice manastiri si viata crestina activa si miezul si centrul adorat al tragicului lor stat medieval. Marea batalie de la Kosovopolje (Campia mierlei) s-a petrecut aici in iunie l389 si unde a murit si regele sarb Lazar in lupta. Ca represalii, un ostean sarb s-a strecurat pana in cortul sultanului Murad si l-a omorat pe loc. Pentru albanezi, Kosovo reprezinta patria ilirilor, iar albanezii ii considera strabunii lor, ilirii fiind priviti drept unii din cei mai vechi locuitori ai Balcanilor. In mod constant, liderii albanezi sustin sus si tare ca albanezii erau deja prezenti in Kosovo in secolele VI si VII, cand sarbii au sosit pentru a se stabili pe aceste teritorii. Sub presiunea otomana din jurul anilor l690, o mare parte din populatia crestina sarba emigreaza sub obladuirea patriarhului Arsene al III lea spre nord. Controlul militar si administrativ al otomanilor asupra provinciei Kosovo creste dramatic si in asa masura incat - lucru de neinchipuit! - urmasii albanezilor (care au luptat alaturi de fratii crestini sarbi si alaturi de bosniaci la Kosovopolje ) incep sa se converteasca la religia islamica. Rata convertirilor crestinilor albanezi continua sa creasca si mai tare in secolul al XVIII. Pana prin anul l6l0, in Kosovo, numarul catolicilor îl depasea pe cel al musulmanilor de cel putin zece ori. Trecerea sub steagul verde al Profetului era urmata de o serie de avantaje pentru cei proaspat convertiti, dar a reprezentat, din pacate, un inceput de drum separat fata de cel al confratilor sarbi de pana atunci. Istoria Imperiului otoman releva un fapt surprinzator: cei mai buni ieniceri proveneau din randul familiilor albaneze! Spahiii albanezi si trupele de mercenari recrutate din teritoriile locuite de aceştia varau spaima in crestinii Europei iar credincioasele garzi albaneze erau angajate de sefii de state de pe tot cuprinsul peninsulei balcanice. Cei patru mari viziri din familia Koprulu au avut cele mai mari reusite militare, dar istoriografia mentioneaza ca cel putin 30 dintre vizirii de origine albaneza au detinut acest post. Albanezii se situau printre cele mai inapoiate natiuni din Balcani si cu cel mai mare numar de convertiti la religia islamica (apud Barbara Jelavich - "Istoria Balcanilor"). In acelasi timp, centrul puterii sarbesti se mutase mult spre nord, catre Belgrad, asezare strategica situata la confluenta raului Sava cu fluviul Dunarea, Belgradul fiind "cheia "spre Viena. Imperialii catolici ingaduisera refugiatilor crestini sarbi sa se stabileasca in partea sudica a fertilei campii panonice care fusese in oarecare masura depopulata pe perioada de dupa dezastrul de la Mohacs si dupa instaurarea paşalâcului de la Buda. Statul sarbesc care s-a format in etape distincte pe tot parcursul secolului al XIX lea a urmarit in mod constant controlul asupra fostelor teritorii care facusera parte din marele stat feudal sarb, iar aceasta tendinta expansionista era considerata drept "misiune istorica", fara a se mai tine seama de adancile schimbari demografice care avusesera loc intre timp . Ba, mai mult, sarbii considerau ca albanezii isi pierdusera, printr o fatalitate a istoriei, dreptul de a mai fi bine tratati pentru faptul ca tradasera credinta in Hristos si pentru ca trecusera aproape in masa de partea turcilor cotropitori. Mai mult se inrautatisera relatiile intre sarbi si albanezi pe perioada razboiului din l876-l877. Albanezii, de data asta musulmani, ajutasera pe "paganii " turci sa apere mult ravnita provincie Kosovo, atunci cand Serbia cautase cu fervoare militare si fanatism religios sa recucereasca "Pamantul sfant". Incercarea sarbeasca de a cuceri Kosovo sfarsind lamentabil, in anul urmator, l878, in orasul Prizren,la acea vreme cea mai populata urbe din Kosovo,albanezii s au organizat intr o prima miscare cu caracter national si care si a proclamat deschis scopul de faurire a unitatii lor nationale prin unirea a patru unitati administrative aflate sub ocupatia turceasca intr o singura entitate politica.

Schimburile de atacuri deschise, succesive intre sarbi si albanezi au avut loc abia la inceputul secolului XX. Conform unui recensamant din anul l9o3, efectuat cu destula acribie de meticuloasele autoritati de la Viena si, deci, credibil,intrucat a fost, pe deasupra verificat si revizui t si de consulatele austro ungare din teritoriul despre care este vorba, credinciosii musulmani erau absolut majoritari in randul populatiei albaneze, dar nu trebuie sa uitam convingerea unui savant albanez care scria in anul l994 : " Albanezii nu au fost niciodata foarte credinciosi in nici o religie. Credinta lor consta intr o inalta moralitate traditionala, nu in dogme religioase". Asadar, se pare ca fatalitatea convertirii la Islam de la vechea credinta crestina care era "ab origine", nu i a preschimbat pe toti albanezii in musulmani infocati si dogmatici. Cercetatorii subliniaza adesea ca grupul ?iit al "bektashi"-ilor( aproape jumatate din populatia musulmana albaneza) se afla la limita unui comportament islamic conventional , iar unii dogmatici puristi, cu severitatea caracteristica,ii plaseaza pe acestia chiar dincolo de regulile Coranului si facand parte dintr un alt ordin sufist ce se dedica mai mult meditatiei si misticismului general, fiind aratati cu degetul pentru ca beau vin si chiar coniac si ingaduie femeilor accesul la ceremoniile lor. Cu toate acestea, musulmanii sufiti,desi mai liberali,nu au uitat misia lor istorica de a crea un stat albanez independent. Insa locul suprem, de necontestat si de mare onoare i a fost rezervat viteazului Skanderberg, un nobil albanez din secolul XV si care vreme de cateva decenii a obtinut unele victorii militare impotriva turcilor. Stindardul sau de lupta reprezentand un steag rosu cu un vultur cu doua capete (care s a vazut si pe strazile din Pristina in ziua de l7 februarie 2oo8, cu ocazia proclamarii independentei) a devenit simbolul national albanez .Kosovo- din nou sub suprematie sarbeasca Un mare si, deopotriva, definitoriu punct de cotitura in istoria dintre Serbia si Kosovo il reprezinta momentul din toamna anului de gratie l912 cand provincia revine sub controlul militar, politic si administrativ al Serbiei si cand Imperiul Otoman pierduse deja cea mai mare parte din posesiunile din peninsula balcanica in urma asaltului concertat al noilor state independente de aici. Deconcertanta si condamnabila, din punct de vedere al drepturilor omului, a ramas pentru istorie , in general, dar si pentru memoria colectiva a albanezului de rand, in particular, brutalitatea excesiva si revansarda a preluarii provinciei Kosovo ,inima statului feudal sarb de altadata. O brutalitate care l a surprins si chiar l a inspaimantat pe unul dintre liderii social democratilor sarbi din acea vreme, Dimitrije Tucovic, care se inrolase in armata. Fara nici o motivatie serioasa de ordin militar sau strategic care sa scuze aceasta masura, barbara, satele albaneze , au fost rase de pe suprafata pamantului , iar locuitorii lor au fost ucisi fara nici un discernamant. Mult mai tarziu, Dimitrije Tucovic a scris urmatoarele:"Am comis o tentativa de crima cu premeditare asupra unei intregi natiuni. Am fost prinsi in acea actiune criminala... Acum trebuie sa suportam pedeapsa... In razboaiele balcanice,Serbia nu doar si a dublat teritoriul, ci si dusmanii externi"... Din pacate,eforturile sincere si dezinteresate ale social democratului sarb de a crea o adevarata constiinta europeana, umanista, au fost o "Vox clamantis in deserto". Fervoarea revansarda,sovinismul ingust , imposibilitatea de a dialoga,recurgerea la forta au inabusit slabele si singularele apeluri in vederea gasirii unei solutii de convietuire pasnica intre sarbi si albanezi. La aceasta situatie de adevarat impas s a mai adaugat si prevederile tratatului de la Londra din l9l3 si care plasa mai mult de jumatate din populatia albaneza ce locuia pe teritoriul actual al provinciei Kosovo si Macedonia, sub conduc erea sarbeasca de la Belgrad. Imediat, un mare specialist in problema albaneza ,Joseph Swire, a avertizat cu o premonitie de adevarata Casandra a vremurilor moderne : "In inima peninsulei balcanice a ramas un ulcer care otraveste sistemul european si care face inevitabila o operatie sangeroasa". Inevitabil si continuand pe struna gresita a impilarii etnico religioase, in perioada interbelica au continuat persecutiile contra albanezilor, acestea culminand chiar cu o tentativa de deportare in masa a etnicilor kosovari spre Turcia musulmana. Dupa infra ngerea de catre Germania nazista a Iugoslaviei regale in l94l,balanta s a inclinat din nou spre albanezii prigoniti si majoritatea teritoriilor albaneze au fost unificate sub ocupatia Italiei musoliniene. Insa albanezii ,patiti cu atatia stapani, au manifestat circumspectie in a se ralia ocupantilor catolici. La fel de rezervati au ramas kosovarii si la cantecul de sirena al partizanilor sarbi ai lui Tito care organizase miscarea de rezistenta in Iugoslavia ocupata de nazisti, spre furia lui Hitler care fusese nevoit sa trimita acolo cateva divizii spre a inabusi rezistenta sarbilor,cand aceste divizii erau foarte necesare in efortul supraomenesc de a cuceri Moscova , aflata numai putin mai departe decat bataia tunului nemtesc. Pe de alta parte, cu toate eforturile lui Tito si ale aliatilor occidentali,kosovarii nu aveau deloc incredere in comunism pentru ca il considerau, dincolo de haina marxista, un soi de conspiratie panslavista, de natura sa i vâre din nou in jug. Pe deasupra,liderii albanezilor din Kosovo nu uitasera ca URSS era Rusia tarista de altadata si imperiul de origine al diplomatilor din Balcani si care incurajasera constant pe sarbi in initierea pogromurilor comise de acestia din urma impotriva albanezilor de alta religie. De aceea, nu trebuie sa mire pe nimeni ca in anul l941, partidul comunist iugoslav avea doar 27o de membri in intreg Kosovo,iar din acestia, numai 2o erau albanezi. Mai mult, o aripa a nou formatului partid comunist albanez promova, nici mai mult nici mai putin decat... unificarea albaneza ! Josef Broz Tito, maresalul partizan care a instalat regimul comunist de la Belgrad voia sa tolereze o formatiune comuna albaneza doar in cadrul unei Iugoslavii extinse. Acest lucru s a si intamplat, dar istoria vechilor neintelegeri nu a fost nicidecum uitata. Albania si Iugoslavia sunt, astfel ,primele state comuniste invecinate si intre care a existat, exista si , in mod aproape sigur, va exista o puternica stare conflictuala ,puternica ,deschisa,si parca, fara leac,din cauza unui teritoriu la fel de mult idolatrizat si la fel de mult ravnit. Regiunea Kosovo pe timpul comunismului era tratata cu maxima atentie,desi, formal, nu era decat o "regiune autonoma" in cadrul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia,dar, in fapt,dupa aprecierea lui William Cohen(Serbian Reforms Stall Again) provincia Kosovo "functiona ca o satrapie a fortelor de securitate de aici". (va urma)