Moartea recentă al lui Adrian Păunescu prelungeşte multe  controverse din timpul vieţii sale, neaducând decât puţine noutăţi. Pentru că polemica vizând personalitatea sa el a dus-o în timpul vieţii, ce survine acum după moartea sa e în bună parte repetitiv. Cât priveşte opera sa e greu de presupus ce va rămâne în conştiinţa publicului şi ce va trece în eclipsă. Gustul publicului poate fi ciudat, din Caragiale au rămas piesele de teatru mult facile nuvelisticii sale profunde. Pentru aste e nevoie de timp.

Nu e nevoie însă de prea mult timp după moartea sa pentru a lansa speculaţii despre rolul fenomenologico-politic al poetului în fostul regim. Dintre cele mai aiuristice e aceea, uzitată şi de pretinşi scriitori, şi anume că Adrian Păunescu, prin gura de oxigen a cenaclului Flacăra, a făcut mai suportabilă dictatura ceauşistă întârziind cumva revoluţia din '89. Halucinant. Să o luăm cu sfârşitul. În decembrie 1989, până să fie destul de clar că regimul e pe ducă, adică 22 decembrie dimineaţa, numărul românilor revoluţionari atât în Bucureşti, Timişoara şi alte oraşe mari a fost de ordinul sutelor şi al miilor. Acesta era numărul impresionant de revoluţionari ai României pe care îi întârziase Adrian Păunescu cu fenomenul Flacăra al cărui sfârşit avusese loc cu patru ani înainte. După această logică ar fi trebuit ca marele apetit revoluţionar al românilor să nu mai poată aştepta şi să se manifeste dezlănţuit în 1985, anul ostracizării lui Adrian Păunescu. Această speculaţie de doi lei vine din închipuirea unora că poporul este doar la cheremul  manipulărilor de orice fel ale unor personaje publice. Sigur că propaganda are şi ea efectul ei, dar nu ea ţine poporul în chingi, ci forţa de opresiune a regimului suprapusă pe  laşitatea colectivă. Marile dictaturi s-au prăbuşit în plină funcţionare a aparatului de propagandă. Nicio armată de disidenţi nu dărâmă o dictatură, precum nici susţinătorii nu o ţin în viaţă în faţa  prăbuşirii economice şi a intervenţiilor din exterior. Acum că sunt popoare ca al nostru care chiar văd cum li se îngustează orizontul pe zi ce trece, dar care stau şi rabdă şi doar aşteaptă să fie eliberate de intervenţia marilor puteri, vezi 1989, ne-o demonstrează zilele noastre trăite sub dictatura unei clase politice mafiote, când Adrian Păunescu nu mai există ca să întârzie apetitul revoluţionar al nimănui. Scriitorii nu sunt o grupare paramilitară care să lupte cu puterea politică, în cazul acesta rolul lor e mult exacerbat. Culpabilizarea excesivă a scriitorilor şi a intelectualilor pentru păcatele dictaturilor e una din metodele de-a  plăti poliţe de către pigmeii fără de pigmentul geniului. Iar de regulă opţiunile politice ale scriitorilor şi viciile din viaţa lor sunt subiectul principal de dezbatere pentru cei care n-au reuşit să treacă de prima pagină a operei lor. Suspendat între fani şi profani, între ura din timpul vieţii şi iubirea de după moarte, lui Adrian Păunescu i se enumeră acum toate viciile de caracter, după care cu o surdină indulgenţă e remarcat şi  talentul. Ca şi cum talentul său, aidoma unui atestat, depinde de înnoirea anuală a comisiei şi nu de afirmarea sa, acum mai bine de 40 de ani. Pe lângă asta e mai mult decât ridicolă contestarea  unora, cum că nu vor rămâne toate cele scrise de poet, cu atât mai mult cu cât după ei nu va rămâne nimic. Dacă ar fi coerenţi cu ei înşişi asta ar trebui mai degrabă să-i bucure.

După niciun mare artist, scriitor nu rămân toate operele sale, şi nici nu e nevoie, de rămas rămân producţiile care-i consacră talentul şi geniul. Acestea rămân din Adrian Păunescu, iar dincolo de poetul înrămat culturii române rămâne şi unul dintre cei mari gazetari ai tuturor timpurilor româneşti.