Alegerile europene şi referendumul pentru uninominalul preşedintelui au avut un numitor comun, marea lehamite, şi două consecinţe: absenteismul jenant şi schimbări în arena politică, prin reducerea partidelor la o condiţie mai aproape de realitate decât cea din unele sondaje cu dedicaţie străvezie.

Sindromul nepăsării faţă de primul scrutin europarlamentar şi faţă de prima consultare care priveşte schimbarea la faţă a menajeriei politice (propulsată de cel mai calificat agent electoral, preşedintele Traian Băsescu) a avut cele mai îngrijorătoare simptome în Bucureşti. Este adevărat, Capitala, cosmopolită inclusiv în preferinţele politice, a fost mai mereu codaşă în concretizarea spiritului civic. Pentru că aici au loc cele mai mari iarmaroace electorale. Pentru că oamenii sunt suprasaturaţi de vorbărie şi spectacol. Pentru că, deşi oferta este colorată şi pe toate gusturile, primadone sunt mereu şi mereu aceleaşi figuri. Bucureştenii sunt atât de blazaţi încât numai ceva de felul demiterii unui preşedinte mai poate să îi scoată din casă. Atunci au ieşit. Acum, când preşedintele se pune în fruntea unui fel de revoluţie personală, aceiaşi bucureşteni rămân sceptici şi nu-i mai acordă acestuia prezumţia temeiniciei întreprinderii. Capriciu colectiv pasager sau lipsă de încredere? Poate fi un subiect de meditaţie pentru preşedinte. Antipodul apatiei a fost la sat. O mare lecţie şi o mare palmă pentru tot felul de profeţi politici. Şi dovada că învăţămintele cele mai adânci tot de la oamenii simpli se trag. Zece procente diferenţă de participare la vot între rural şi urban spun că tot locuitorii satelor au înţeles, cum-necum, dar corect, de unde răsare soarele. Nici vorbă de două Românii. Este doar instinct şi spirit practic. Dacă şi liderii politici le vor avea, ar trebui să-şi prăfuiască mai mult pantofii pe la ţară. Cealaltă consecinţă a placidităţii electorale au fost schimbările în scena politică. Partidele mici au adus surprize mari. Partidul Liberal-Democrat, savarina cu ciocolată a preşedintelui Băsescu, este, după ziua de 25 noiembrie, a patra forţă politică a ţării. Cu sau fără umbra lui Băsescu, cu sau fără aport glucidic către Cotroceni, formaţiunea cu un an de viaţă în spate şi condusă de trei lideri care pot fi suspectaţi de orice numai de carismă nu a reuşit să obţină cam 8 la sută din voturi, are potenţial de creştere şi mai ales de emancipare faţă de fratele mai mare, PD. Marasmul este de la liberal-democraţi în jos. UDMR se salvează in extremis. PRM s-ar putea ridica din corzi. PNG se dovedeşte o gogoaşă umflată artificial de sondaje, PIN e proba vie că nu ajunge să iei cu asalt ecranele televizoarelor, chiar şi însoţit de un urs, în timp ce PC e mărturie că poţi fi proprietarul ecranelor, dar asta nu te face şi partid fericit. Peste toate, candidatul Laszlo Tokes este indiciul că, pentru Europa n-a murit persoana-instituţie, episcopul strângând voturi cât pentru un partid mai mititel. În ceea ce-i priveşte pe cei trei "mari" , trebuiau să vină alegerile pentru ca PD să mai coboare cu picioarele pe pământ. Democraţii nu sunt partidul omnipotent, care creşte şi creşte şi te întrebi de unde. Valoarea lor de piaţă este în jur de 30 la sută. Pare destul, dar nu îndeajuns. PD va mai trebui să coboare din suficienţa suverană, pentru că jocurile vor fi strânse. Comicăriile micului Boc care ţopăia de fericire duminică seară sunt pentru jurnalele tv de la ora 19.00. La fel şi canadienele roşii ale falangei PSD. Social-democraţii au luat ceva peste 20 la sută. Cam pe muchie pentru angoasele şi ambiţiile lui Mircea Geoană. Care a şi citit dintr-o hârtie că este o victorie "relativă", recunoaştere a faptului că va continua să aibă noaptea coşmaruri în care îl fugăresc Iliescu&comp. Deocamdată, fugăreşte el Guvernul, căci ce altceva îi rămâne "decât" (particola sa favorită) să se bată şi să se bată. Guvernul, recte PNL, pare mulţumit. De fapt, atât pot liberalii: 14-15 la sută. Alt partid care suferă de insuficienţă. Cu toate proptelele pragmatice pe care le are la dispoziţie, PNL se va strădui să-şi conserve procentul, că de creştere cu greu se poate face vorbire.

După această uvertură electorală, concluzia este că publicul-jucător s-a împuţinat şi scena în faţa căreia urmăreşte, observă, fluieră sau aplaudă s-a mai curăţat de butaforie. Poate că, totuşi, politica în România nu va ajunge o afacere de club închis.