De curând Mark Twain a picat la examenul posterităţii, şi nu în faţa criticilor literari, ci a politicilor americane de combatere a discriminării, astfel negru şi sclav sunt cuvinte ofensatoare ce trebuie înlocuite în opera scriitorului american. Practic, se operează rescrieri în opera lui Twain. Textul literar vechi care părea ca o biblie, cu scripte înfipte în plumb încins care păreau că se imprimă ca o gravură de neşters pe pagina scorojită, iată că îşi pierde nimbul de nemurire. În funcţie de modificarea zonelor erogene ale politicii, orice mare text literar devine relativ azi. Textul este lesne importat în Word, unde se fac nişte delete-uri, evident în acord cu sensibilităţile politice ale vremii, după care de la cenzură textul se poate întoarce către marele public. Mai contează acum că Mark Twain critica, în felul său, sclavia? Nu. Contează cuvântul negru care cică aduce o ofensă.

Această castrare lingvistico mentală, des operată de dispecerii epocii are o paletă largă de categorii umane prevăzute cu cod roşu, homosexuali, negri, evrei, femei. Ca o ironie a istoriei, America îşi trăieşte porţia ei de tiranie, şi într-o oarecare măsură şi Occidentul, asta după ce decenii de-a rândul a reprezentat  pentru o planetă întreagă, libertatea. Estul Europei a trăit decenii privind cu jind peste graniţe. Noi românii suntem la ora aceasta mult mai liberi cultural decât multe ţări occidentale, sigur că poliţaii politically corectness mai vânează şi pe la noi cai verzi pe pereţi. Motivul pentru care la noi vor fi greu de implementat măsuri de discriminare pozitivă nu rezidă în vreo  conştiinţă înaltă  a libertăţii. Faptul că la noi nu se respectă nimic, nici legile omeneşti, nici cele divine, are iată indirect un aspect pozitiv. Oferă o protecţie involuntară faţă de abuzurile poliţiei de moravuri culturale. Dar dacă Mark Twain e pedepsit în America, se pare că pentru  Occident, simbol al lumii libere, crimele comunismului trebuie să rămână nepedepsite. Recent, comisarul european pentru Justiţie, Viviane Reding, a declarat vizavi de un memoriu a şase ţări fost comuniste, care solicitau ca UE să penalizeze negarea crimelor comunismului,  că această combatere a negării comunismului nu e posibilă. Motivaţia fiind vagă şi expeditivă, cum că ar trebui o armonie de viziuni s.a.m.d. Justificările tipice atunci când nu se vrea să se facă un lucru. Însă atunci când există voinţă s-a demonstrat, atât în Europa cât şi-n America, că acuzele pentru delict de opinie pot apărea oricând. Dar iată, crimele comunismului nu înfierbântă şi nu suscită suficient de multă patimă pentru a crea o voinţă de decizie. Privind la decăderea în consum a Occidentului, la populaţiile obeze aduse la nivelul unor vietăţi de hypermarket, la tot felul de idiosincrazii politice degenerate, te întrebi dacă nu avea dreptate Constantin Noica să afirme că Europa de azi e a untului, nu a culturii. Însă atunci când Noica spunea asta, vedea cu optimism şansa unui viitor cultural în spaţiul răsăritean, acum privind la noi putem spune că noi nu suntem nici ai culturii, nici ai untului. Singura consolare care rămâne pentru noi  e aceea că în lipsa noastră de aderenţă la normă, nu preluăm şi excesul juridico-cultural de îngrădire a opiniei, al societăţilor dezvoltate. Desigur, le mai mimăm şi noi, şi le vom mai mima în continuare,  aşa cum facem din păcate şi cu părţile bune.