„Ce faceți? Cum sunteți?” Un mesaj aiurea, așa mi se pare, primit pe unul dintre grupurile de whatsapp pe care exist. E un actor imperturbabil, în ciuda orei neobișnuit de matinale: „Donați 2 euro prin sms, pentru lupta împotriva Covid-19”. Intru pe facebook și mi se afișează același îndemn. „Hai cu prinscreenuuu”, strigă și-mi vine să-i dau block, shut down și whatever. 

 

Știu precis că e treaz de la ora 6.00. A făcut piruete, vocalize, și cel puțin cinci trucuri de ceva, neapărat cu ouă crude și un motan buimac drept spectator, așteptând să sune ceasul la care se trezesc boemii. Ca mine, așa. Dau scroll down pe facebook și mi se amestecă cafeaua din stomac cu bancuri. Sunt multe și tronează de la 5.00, virusându-mi toate știrile cu morții de azi-noapte. Astea-s de la alt actor, unul care ține morțiș să râdem toți și da, insistă. Îl sar cu ochii, mă uit la dreapta și dau de altul. „Nu mai cântă, slavă Domnului”, îmi zic, și, cu puțin noroc, n-o să mai fie nici actor. Poate renunță și la poze, oricum erau din avion, poate mai șterge-un recital, ceva. „Prin capul lui trec multe”, observ și mă dezumflu. Acum pictează. E tot ce mai lipsea. Mă mut. Mă mut virtual, pentru că pot și-i gratis. Ies din bulă, din bula mea, așa scrie peste tot să faci: „Ieși, mă!” Dau de bezmetici mainstream, care-și lansează albume live, cu milioane de followeri pe cap, și-njur din toți rărunchii: „E dimineața bă, las-o-colo de muzică. E boală în lume mă, se moare, lua-v-ar să vă ia”. Un scriitor s-a apucat să se filmeze: lecturi pentru copii.  Niște muzee cică deschid tur virtual. Ăștia cu teatrul lor cu tot  dau drumul gratis la înregistrări. Prin Rusia, parcă. Ceva balet. Mai aflu, apoi, că sir Anthony Hopkins are facebook, pian și o pisică și le utilizează pe toate trei, spre disperarea fanilor online. Renunț la laptop. Dau drumul la televizor și văd că-s filme. La radio cântă unii. Le- nchid. Mă uit pe peretele din living și mă văd. Încep, în sfârșit, să mă calmez. Sunt eu într-o poză portret de toată frumusețea. Sunt tânără, am 23 de ani, și un umăr gol. Sunt leșinată de admirație la gândul că mă pot privi la nesfârșit, în diferite lumini de apus, sau de bec, după caz. Apoi realizez că poza asta, poza asta, ei bine nenorocita de poză a fost făcută de-un ins care-și zice artist fotograf. Mi se ridică tensiunea.Tremur isteric, mă clatin, explodez: „Nu mai scap de voi, bă, lua-v-ar să vă ia. Lua-v-ar de independenți și de amatori, și de profesioniști, și ce pisici mai sunteți, cu breasla voastră, bugetată, bă. Adică cum? Cum, mă? În pandemia asta de mă ține în casă, voi sunteți singura gură de aer pe care pot să o iau legal, mă? Voi, mă? Gratis, mă? Gratis? Da ce-s io, bătaia voastră de joc?!” Beau apă. Fumez. Deschid laptopul și caut un link salvat - de data asta merg la sigur. Citesc știrea din nou și din nou: Industria entertaimentului a fost prima virusată de Covid-19. Au sucombat rapid. Vești bune, foarte bune, da. Sunt vechi de-o lună, dar mă umplu de speranță. Aud un ticăit. E de la mail. Mă bucur că sunt jurnalist. Mai am o șansă, văd prima toți morții și nu mă întrerupe niciun cântecel. E doar ora 11.00, e aprilie, și mailul ăsta îmi înseninează ziua: Am scăpat de bugetari. Au închis cultura toată. Țopăi de fericire, ca un copil tembel. Va să zică îi plătesc pe toți. Îi plătesc pe toți artiștii. Plătesc toată breasla asta pestriță, chiar toată. Plătesc independenții și bugetații. Plătesc și pe ăia mainstream și pe ăia culți. Îi plătesc pe toți, bă. Îi plătesc să tacă. Să tacă. Unde, în lume, ai mai pomenit așa ceva? Genial! Șo-mer. Sună bine de tot. Șomer, șomeri, șomaj. Tehnic.  „Sunteți cifre, bă, Iu-huu! Mă aude cineva?”.  Un val de entuziasm mă umple de căldură. „Ia banii, mă! Na! Ia și taci! Dispari.  Fă liniște. Ce bine-i fără tine! ...Șșșttt...”
Mă uit pe geam. E soare, e pustiu și parcă îmi țiuie o ureche.
Bună dimineața! România, te iubesc!